Miercurea aveam ședință. Și mâncam fără să-mi fie foame.

Într-un birou de 15 oameni e mereu ceva de sărbătorit. Cineva are ziua de naștere, altcineva onomastica, o colegă se mărită, alta botează, un coleg pierde un părinte și aduce colivă pentru pomenire, se semnează un proiect nou, apare o promovare.

Cele 15 vieți paralele produc, la un calcul simplu, un motiv de cinste aproape în fiecare săptămână. Miercurea, însă, aveam ședința de echipă, iar masa din sala de consiliu se umplea de chestii, era belșug mare.

Am lucrat douăzeci de ani în HR și training, într-o companie cu peste trei mii de angajați, cu sedii și birouri de toate felurile, de la open space-uri aglomerate până la săli de curs pline zilnic cu oameni noi.

În martie, luna femeii, am fost invitată să susțin mini-workshopuri în câteva companii exact pe această temă: comportamente alimentare la birou și mâncatul conștient. În fața unor grupuri complet diferite, am văzut din nou exact același tipar despre care scriu azi.

Nu știu cum sunt ședințele la tine, la noi, unele țineau zece minute, altele se lungeau ore întregi. Săptămâna dinaintea unei ședințe lungi de miercuri însemna de multe ori zeci de ore de training, lucrat cu zeci de oameni diferiți în sala de curs, plus proiecte în paralel: ceva de HR de rezolvat până vineri, o chestiune de bugete de gestionat, o veste proastă de comunicat cuiva sau o decizie luată pe genunchi, fără să ai toate datele necesare.

Ajungeam miercuri la ședință epuizată. Era o epuizare care nu se vedea la înfățișare, nu se simțea în training și nu apărea în mailuri, se simțea doar în interiorul meu.

Fiecare aducea ceva de ronțăit la ședință, unii mai des, alții mai rar. Pe masă găseai mereu covrigei, eugenii, biscuiți cu cremă, sticksuri sau prăjituri de casă. Și încet, în timpul ședinței, duceam mâna spre masă și începeam să gust.

Nu îmi era foame la ședințele alea. Eram prinsă în ce se discuta, dar la un moment dat, fără să observ exact clipa, mâna ajungea singură la mâncare.

Mi-a luat mult timp să înțeleg ce se întâmpla de fapt și încă mai mult să realizez că nu eram singura din sală care făcea asta din același motiv nespus.

De ce mănânci la birou fără să îți fie foame?

Când tragi linie, este vorba despre trei elemente puse cap la cap:

• Statul pe scaun, ore în șir, cu corpul aproape blocat toată ziua. Drumul până la automatul de cafea sau până în sala de ședințe devine singura formă de mișcare.
• Stres acumulat, presiunea din întâlniri, decizii și termene-limită care se strânge în tine și nu are pe unde să fie descărcată.
• Soluția rapidă, mâncarea hiper-procesată (dulce sau sărată), pusă la îndemână cu un scop foarte clar ca să îți ofere o recompensă instantanee pe care să simți că o meriți.

Toate aceste trei elemente devin invizibile pentru că toată lumea din jur face la fel. Iar când nimeni nu face altfel, creierul citește tiparul ca fiind normal, nu ca pe un semnal de alarmă la care ar trebui să fim atenți.

Corpul tău este în alertă (și nu o știi)

Corpul are un sistem care lucrează tot timpul în fundal, fără să-l comanzi conștient, și care decide cât de în siguranță te simți într-un anumit moment. Când percepe o amenințare, chiar și una care nu e un tigru, ci un manager care pune o întrebare incomodă, sistemul de supraviețuire se activează.

Îl poți simți fizic, dacă te oprești o clipă să te asculți: inima bate un pic mai repede, umerii ți se ridică spre urechi fără să vrei, respirația rămâne sus, scurtă, în piept, stomacul ți se strânge.

Ești, pur și simplu, într-o stare de alertă continuă, ore în șir, fără nicio pauză reală în care corpul să înțeleagă că poate lăsa garda jos. Iar starea asta nu se închide singură când se termină ședința. Are nevoie de un semnal clar care să-i spună corpului că pericolul a trecut.

La animale, semnalul vine din mișcare, din scuturat, tremurat sau alergat. Noi, la birou, nu facem asta. Stăm blocați pe scaun, cu zâmbetul profesional pe față, iar corpul rămâne activat mult după ce mintea a decis că discuția s-a încheiat.

Aici intră în scenă mâncarea. Digestia normală funcționează optim doar când suntem liniștiți, când mănânci ceva dulce sau gras sub presiune, corpul primește un semnal fals de siguranță, o scurtătură rapidă spre relaxarea pe care n-a apucat să o obțină prin mișcare.

Faptul că ronțăi la ședințe este doar reacția fizică a unui corp epuizat care caută cea mai rapidă metodă de relaxare din dotare. Iar metoda asta e mereu la îndemână, la tonomatul de pe hol sau în cazul meu pe birouri 🙂

Ce se ascunde în automatele de la birou?

Aceste automate nu sunt umplute la întâmplare. Ele conțin produse din categoria „vanishing caloric density”, adică alimente pline de calorii, dar care se topesc repede în gură fără să țină de foame. Îți dau un vârf rapid de energie, urmat imediat de o prăbușire care te trimite înapoi la tonomat după o oră pentru că e o întreagă industrie care știe exact ce caută un sistem nervos suprasolicitat.

Peste toate astea se așază ceva ce nutriționiștii numesc „food amnesia” (amnezia alimentară), gustările mici, pe pilot automat, pe care mintea nu le înregistrează ca masă. Ești la laptop, concentrat pe un e-mail, treci pe la automat, iei ceva, mănânci mecanic în timp ce tastezi și, peste zece minute, nici nu-ți mai amintești că ai făcut asta.

O clientă de-a mea își nota cu sfințenie tot ce mânca într-o aplicație. Totuși, greutatea nu scădea și nu înțelegea de ce. La sugestia mea, și-a scos extrasul de cont bancar pe ultima săptămână. Extrasul i-a arătat exact ceea ce mintea ei ștersese complet: un tipar întreg de mici cumpărături zilnice de la tonomatul de la birou, făcute pe pilot automat în timp ce gândurile ei erau în altă parte.

Poți face sport și să fii totuși sedentar?

Mulți oameni vin la mine convinși că stilul lor de viață e în regulă pentru că merg la sală de trei ori pe săptămână, și e excelent că fac asta din punct de vedere sportiv. Dar poți face o oră de sport pe zi și să rămâi complet nemișcat în restul celor nouă ore de stat pe scaun, la birou și în mașină.

În medicină, există chiar un termen descriptiv pentru profilul ăsta, „sedentarul activ”, omul care bifează antrenamentul, dar își petrece majoritatea zilei stând. Nu e un diagnostic medical, e doar o etichetă utilă care arată exact ce se măsoară, nu ora de sport, ci mișcarea din restul zilei.

Un studiu realizat pe peste o mie de angajați cu normă întreagă a arătat că persoanele care stau pe scaun peste 6 ore pe zi au un risc de a deveni supraponderal sau obez cu 50% mai mare decât cele care stau sub 45 de minute la birou. O oră de sport nu poate compensa matematic 9 ore de nemișcare, stres și alertă continuă.

Iar dacă lucrezi de acasă, povestea nu se schimbă radical. Frigiderul e la doi pași, nu la treizeci de metri, iar sistemul de alertă nu dispare doar pentru că s-a schimbat decorul. Diferența e că acasă nu te vede nimeni, ești singur cu ecranul și cu ideea că „merit ceva bun”, iar tiparul rămâne la fel de ascuns.

Un sondaj recent din UK arată că două treimi dintre angajați iau gustări în timpul programului, iar aproape jumătate mănâncă alimente cumpărate din oraș în loc de mâncare pregătită acasă. Tu câte astfel de gustări ai avut săptămâna trecută, fără să le numeri sau fără să le consideri o masă în sine?

Cum începem să schimbăm tiparul?

Dacă te-ai regăsit în ședința mea de miercuri sau în extrasul de cont al clientei mele, nu te blama. Corpul tău a găsit doar un mecanism de supraviețuire într-un mediu stresant.

Primul pas nu este să schimbi totul radical, ci doar să observi. Data viitoare când întinzi mâna după un biscuit, întreabă-te dacă îți este foame cu adevărat sau dacă corpul tău încearcă doar să se calmeze.

De acolo, câte ceva chiar se poate mișca. Poți ține în sertar câteva variante mai bune decât automatul, nuci, migdale, ciocolată neagră aduse de acasă.

Mâncarea gătită, într-o caserolă adusă de tine, îți dă nutrienții reali de care corpul are nevoie ca să nu mai ceară zahăr ca semnal de alarmă, și e o schimbare care ajută mai mult decât pare. Eu sunt mare fan caserola și am mai spus-o aici.

Poți să-ți pui pauza de masă în calendar, ca pe o întâlnire oficială, pentru că dacă lași intervalul liber, cineva tot va pune o ședință peste el.

Poți să te ridici de la birou la prânz și să mergi în bucătăria comună sau afară zece minute, ca să-i transmiți corpului semnalul fizic că a ieșit din starea de alertă.

Și data viitoare când e ceva de sărbătorit, poți fi tu cea care aduce un platou cu fructe proaspete în loc de patiserie.

Acestea sunt mecanismele generale pe care le-am trăit personal și pe care le văd zilnic la oamenii care lucrează în corporații sau birouri aglomerate.

Totuși, fiecare birou are tradițiile lui și propriul ADN format din obiceiuri specifice, la fel cum fiecare corp reacționează diferit sub presiune. În spatele obiceiurilor tale e un context unic creat de programul tău, de stres și de dinamica echipei.

De aceea, într-o sesiune individuală, ne uităm exact la realitatea ta, luăm la rând tiparele și comportamentele astea, le conștientizăm și înțelegem exact de unde vin acei declanșatori nevăzuți. Iar după ce punem degetul pe ei, facem un plan de acțiune clar ca să îi putem schimba, cu alternative care chiar ți se potrivesc în realitatea din biroul tău.

Pe scurt

• Mâncatul la ședințe fără foame nu e lipsă de disciplină, e reacția unui corp aflat în alertă continuă care caută cea mai rapidă cale de calmare.
• Trei elemente întrețin tiparul: statul pe scaun ore în șir, stresul nedescărcat și mâncarea hiper-procesată pusă la îndemână.
• Gustările pe pilot automat nu sunt înregistrate de minte ca mese, fenomen numit amnezie alimentară.
• O oră de sport nu compensează 9 ore de nemișcare, profilul se numește „sedentarul activ”.
• Schimbarea începe cu observarea: te întrebi dacă e foame sau nevoie de calmare, apoi construiești alternative care se potrivesc biroului tău real.

Întrebări frecvente

Resurse

Yang, L. et al. (2014). Occupational Sitting and Weight Status in a Diverse Sample of Employees in Midwest Metropolitan Cities.
https://www.cdc.gov/pcd/issues/2014/14_0286.htm

Adam, T. C. și Epel, E. S. (2007). Stress, eating and the reward system. Physiology & Behavior.
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/17543357/

Robinson, E. et al. (2013). Eating attentively: a systematic review and meta-analysis of the effect of food intake memory and awareness on eating.
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/23446890/

Moss, M. (2013). The Extraordinary Science of Addictive Junk Food. The New York Times Magazine. Articolul în care apare conceptul „vanishing caloric density”, explicat de cercetătorul în știința alimentelor Steven Witherly.
https://www.nytimes.com/2013/02/24/magazine/the-extraordinary-science-of-junk-food.html

Compass Group UK & Ireland (2023). Is working from home bad for our health? Sondaj despre obiceiurile de gustări ale angajaților din UK, la birou și acasă.
https://www.compass-group.co.uk/media/news/is-working-from-home-bad-for-our-health/

Newsletter Raluca Roșca Alecu

Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.