Reacția colegilor când slăbești: ce aleg, pe mine sau pe ele?
Lucrez cu femei din domenii foarte diferite, dar tiparul de care vreau să-ți povestesc azi apare, cu mici variații, la aproape fiecare dintre ele.
O clientă mi-a povestit cum a coborât într-o zi la cafea cu colegele, ca de obicei, și una dintre ele a observat cu voce tare „Măi, parcă ai slăbit, ce faci?”
Ea a răspuns aproape fără să gândească:
„a, nu, vi se pare, poate doar de la căldură, sau de la rochia asta.”
Mi-a spus mai târziu că nici ea nu-și explică de ce a simțit nevoia să nege ceva ce muncise patru luni să obțină, ca și cum ar fi fost mai simplu să treacă neobservată decât să recunoască, în fața colegelor, cât de mult a lucrat pentru asta. Cred că așa învățase, de mult, fără să-și dea seama, să se facă puțin mai mică decât era de fiecare dată când simțea că ar putea deranja echilibrul grupului din jur.
De ce negi o schimbare pentru care ai muncit luni întregi
Ce se întâmplă acolo ține de identitate, de felul în care te vezi acum pe tine, diferit de cum te vedeai acum patru luni. Clienta mea a fost multă vreme colega care lua din tot ce era pe masă, care spunea „da” la orice ofertă de mâncare, care se plângea de corpul ei la cafea alături de restul echipei.
Acum e altcineva, doar că identitatea asta nouă n-a apucat încă să fie recunoscută de grup, și de-aici vine, cred, primul instinct de a o ascunde, nu de a o arăta.
Am scris deja despre ce se întâmplă în corpul tău la birou și despre ce preiei fără să vrei de la colegele tale.
Azi mergem la partea care doare cel mai tare, ce se întâmplă cu identitatea ta când chiar începi să te schimbi și grupul sau colegii observă.
La fiecare workshop pe care l-am ținut anul ăsta a apărut, sub o formă sau alta, aceeași întrebare, ce aleg, pe mine sau pe ele?
Ce spune cercetarea despre reacția celor din jur când slăbești
Am dat acum ceva vreme peste o cercetare care explică bine mecanismul din spate. O profesoară din Carolina de Nord a stat de vorbă cu 40 de oameni care slăbiseră mult, aproape 35 de kilograme în medie, și toți, fără excepție, i-au povestit despre momente în care cineva din jur le minimizase sau le subminase efortul, un coleg, un prieten, câteodată chiar familia.
Aceeași cercetătoare a mai făcut un studiu, câțiva ani mai târziu, de data asta pe 30 de oameni aflați într-o situație asemănătoare, și poveștile de acolo sunau complet diferit, majoritatea nu simțiseră nicio urmă de judecată, unii chiar au spus că i-a surprins plăcut felul în care au reacționat cei din jur.
Amândouă studiile sunt publicate în revista Health Communication, sub numele Romo, dacă vrei să le cauți.
Le-am pus una lângă alta pentru că amândouă sunt adevărate, doar că se întâmplă la oameni diferiți, în grupuri diferite, și n-ai cum să știi dinainte în care poveste intri tu.
Grupul reacționează așa dintr-o nevoie mult mai veche decât pare, nevoia de apartenență. Colega ta care face o glumă când te schimbi simte, undeva, o mică amenințare la echilibrul pe care-l cunoștea, pentru că versiunea asta nouă a ta o obligă, fără să vrea, să se întrebe și ea ceva despre a ei.
Nu spun asta ca să-i scuz comportamentul dacă te-a rănit, spun doar de unde vine, ca să poți alege singură cum îl citești, ca pe frica altcuiva, nu ca pe un adevăr despre tine.
Identitatea nouă are nevoie de timp să se așeze, atât în tine cât și în ochii celor din jur. La un moment dat cineva o să te întrebe, poate în glumă, poate serios,”păi bine, dar cum rămâne cu relația aia a ta cu mâncarea, ai voie pizza acum cu noi?”
Întrebarea aia testează, de fapt, cine ai devenit, nu felia de pizza în sine. N-ai nevoie să te justifici lung, și n-ai nevoie nici să refuzi din reflex doar ca să dovedești ceva cuiva. Poți spune simplu că da, ai voie, pentru că nu înveți să nu mai mănânci niciodată nimic, înveți să ai o relație bună cu mâncarea, iar cine e genul ăsta de om mai mănâncă, din când în când, și pizza, fără dramă în jurul ei.
Există și ceva ce aud des, dar rar spus cu voce tare, chiar și în fața mea, la început. Multe femei vor să lucreze serios pe relația cu mâncarea sau cu corpul, dar primul gând care le vine e, doar să nu afle nimeni de la birou.
Nu vor să pară că au o problemă, nu vor ca cineva să le privească altfel știind că merg la sesiuni cu un specialist. E aceeași frică de respingere, doar mutată din farfurie în altă parte, în decizia de a cere ajutor. Dacă simți asta, nu exagerezi cu nimic, e omenesc, mai ales dacă chiar te gândești serios la sănătatea ta.
Ce aleg, pe mine sau pe ele?
Cred că întrebarea „ce aleg, pe mine sau pe ele” e greșit pusă.
Nu tu decizi cine rămâne și cine pleacă din viața ta, indiferent ce faci. Unele relații se adaptează și rămân la fel de solide, altele se răcesc, altele chiar dispar, iar unele din pierderile astea chiar dor, cu adevărat, nu doar teoretic, și nu vreau să ți le minimizez cu o explicație frumoasă. Uneori pierzi pe cineva la care țineai. Dar nu e o alegere pe care o faci tu, e identitatea ta, care se așază, iar restul se rearanjează singur, în timp, indiferent cât ai vrea tu să controlezi procesul.
Ce ajută cu adevărat aici e să observi ce simți în corp exact în clipa în care cineva îți remarcă schimbarea, înainte să apuci să răspunzi ceva. Dacă ai deja un răspuns scurt și adevărat pregătit dinainte, unul care vine din cine ai devenit, fara să te mai justifici, scapi mai ușor de reflexul de a te face mică.
Și dacă găsești curajul să vorbești deschis cu una sau două persoane apropiate, înainte ca schimbarea să devină evidentă pentru toată lumea, drumul devine mult mai puțin singuratic decât dacă îl porți ascuns.
Dacă te regăsești în ce am scris aici, în întrebarea „ce aleg, pe mine sau pe ele”, în frica de a spune cuiva că lucrezi cu tine pe relația cu mâncarea, sau pur și simplu vrei sprijin ca să navighezi schimbarea asta, scrie-mi.
Pe scurt
Când negi o schimbare pentru care ai muncit, nu e slăbiciune, e o identitate nouă care nu s-a așezat încă în ochii grupului.
Reacțiile celor din jur vin din nevoia lor de apartenență și din propriile lor întrebări, nu dintr-un adevăr despre tine.
Cercetarea arată ambele scenarii posibile, sabotaj subtil sau susținere sinceră, și nu poți ști dinainte în care intri.
Nu tu alegi cine rămâne în viața ta, identitatea ta se așază și relațiile se rearanjează singure, în timp.
Un răspuns scurt, pregătit dinainte, și una sau două persoane apropiate care știu ce faci îți fac drumul mult mai puțin singuratic.
Pentru că identitatea ta nouă nu s-a așezat încă, nici în tine, nici în ochii grupului. Negarea e un reflex vechi de protecție, felul în care ai învățat să nu deranjezi echilibrul din jur. Nu e slăbiciune, e nevoia de apartenență care vorbește prima.
Schimbarea ta le atinge, fără să vrea, propriile întrebări despre ei. O glumă sau o remarcă e de multe ori frica lor, nu un adevăr despre tine. Studiile lui Lynsey Romo arată că reacțiile grupului variază enorm, de la sabotaj subtil la susținere sinceră.
Da. O relație bună cu mâncarea include, din când în când, și pizza, fără dramă și fără justificări lungi. Nu înveți să nu mai mănânci nimic niciodată, înveți să alegi liber.
Nu ești datoare nimănui cu explicații. Ajută să vorbești deschis cu una sau două persoane apropiate, drumul devine mult mai puțin singuratic. Frica de „doar să nu afle nimeni e omenească și apare la foarte multe femei, mai ales la început.
Un răspuns scurt și adevărat, pregătit dinainte, care vine din cine ai devenit, nu din nevoia de a te justifica. Observă mai întâi ce simți în corp în clipa aia, apoi răspunde. Reflexul de a te face mică pierde teren când ai deja cuvintele.
Unele relații se adaptează și rămân solide, altele se răcesc, câteva dispar. Nu e o alegere pe care o faci tu, e identitatea ta care se așază, iar restul se rearanjează în timp. Da, unele pierderi dor cu adevărat, și e în regulă să doară.
Referințe
Romo, L. K. (2018). An Examination of How People Who Have Lost Weight Communicatively Negotiate Interpersonal Challenges to Weight Management. Health Communication, 33(4), 469-477. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/28151017/
Romo, L. K. (2016). How Formerly Overweight and Obese Individuals Negotiate Disclosure of Their Weight Loss. Health Communication, 31(9), 1145-1154. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/26881478/
Newsletter Raluca Roșca Alecu
Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.
Raluca Roşca Alecu
expert în comportamente alimentare
Lucrez cu femei pe relația cu mâncarea, emoțiile și corpul prin metoda ACCA: Autocunoaștere, Auto-compasiune, Claritate și Acțiune conștientă.
Nu primești un plan alimentar, o listă de alimente interzise sau un program de 30 de zile. Primești înțelegerea clară a ce se întâmplă în cazul tău specific și strategii concrete care se potrivesc vieții tale reale.
Lucrez pe patru direcții simultan pentru că relația cu mâncarea nu e doar despre mâncare: restructurăm credințele care sabotează progresul, lucrăm cu emoțiile care declanșează mâncatul emoţional, construim comportamente noi care funcționează în viața ta reală și înveți să îți asculți și respecți corpul în loc să îl forțezi.
Dacă după ce ai citit articolul ăsta simți că te regăsești în mai multe scenarii și vrei să înțelegi exact ce se întâmplă în cazul tău, hai să vorbim.
Scrie-mi pe contact@ralucaalecu.ro sau pe Whatsapp la +40744448060 și cere-mi detalii despre cum lucrez sau hai să ne auzim 5 minute la telefon.
