Exista un moment în timpul zilei în care, fără să ne fi vorbit vreodată despre asta, ne întâlneam întâmplător la lift. Câte două, sau trei, colege mai apropiate de obicei, dar uneori se nimerea acolo și cineva cu care nu prea vorbeam des, și intra și ea, firesc, în același schimb rapid de replici. Fiecare cu treaba ei, cu etajul ei, dar în intervalul ăla scurt dintre etaje ne raportam în fugă ziua.
”Nici la baie n-am mai fost”
”Eu sunt pe cafele de dimineață”
”N-am avut timp nici să respir azi”
”Alerg de dimineață cu cafeaua în mână și tot n-am reușit s-o beau”
Fiecare venea cu propriul ei raport, ca și cum am fi ținut, fără să știm, un clasament nescris al cine a dus mai greu ziua.
Ceea ce părea o plângere era, de fapt, o laudă deghizată în epuizare. Cine reușea să demonstreze cel mai mare sacrificiu câștiga, în secunda aia de lift, un soi de statut nespus.
Ce este stress bragging și de ce nu funcționează?
Are un nume fenomenul ăsta, ”stress bragging”, și nu e deloc o glumă. Un studiu din 2017 arată o răsturnare pe care merită s-o vezi clar: statutul social se arăta cândva prin timp liber, prin cine își permitea să nu muncească. Azi s-a inversat complet. Epuizarea a devenit noul semn de valoare, mai ales în birourile intelectuale, exact locul în care lucram noi. Iar când un alt studiu, din 2024, de la Universitatea din Georgia, a testat efectul la locul de muncă, rezultatul e destul de clar: colegii care se plâng constant de cât de epuizați sunt ajung să fie percepuți ca fiind mai puțin competenți și mai puțin plăcuți, nu mai impresionanți cum cred ei. Câștigul e fals, și ține doar câteva secunde.
Ce este identitatea de ”eroină epuizată”?
Din spatele lui iese la iveală o identitate pe care o purtăm fără să o fi ales conștient: „eroina epuizată”. Femeia care ține tot pe umeri și nu cedează, orice ar fi. Iar dovada că ești genul ăsta de femeie e exact cât de rău te tratezi pe tine. Cât te amâni, cât de normal devine să te neglijezi din toate punctele de vedere, dar cel mai mult pe cel al sănătății.
Am purtat-o și eu, identitatea asta, ani întregi. N-o să uit niciodată că am o boală autoimună, declanșată pe fondul a multiple burnouturi din anii ăia. Nu dau vina pe nimeni pentru asta. Privesc înapoi cu multă blândețe spre Raluca de atunci, care pur și simplu nu știa cum să-și regleze sistemul nervos, cum să-și gestioneze stresul, cum să se pună pe primul loc.
N-am știut să-mi iau pauze reale. Am lăsat sănătatea în urmă pentru o meserie pe care o iubeam, dar căreia îi dedicam mult mai mult decât aveam de dat. Am învățat toate lucrurile astea mai târziu, mult mai târziu decât ar fi trebuit. Azi cel mai mare lux mi se pare să-mi pot aranja singură volumul de muncă.
De ce apare mai ales la grupurile de femei de la birou? Cred că am crescut cu ideea că valoarea unei femei se măsoară în cât dă altora, nu în cât are grijă de ea.
Cu tiparul ăsta bine învățat, sacrificiul rămâne singura monedă cu care mai poți dovedi ceva, că ești bună, că meriți, că ești importantă. Pui laolaltă un grup întreg de femei crescute cu aceeași lecție, și limbajul epuizării apare instant, ca o limbă comună pe care toate o vorbesc fluent, fără ca nimeni s-o fi predat vreodată la ședință.
Cred că același mecanism ține și pauzele departe de noi. Ni s-a inoculat ideea că a te opri înseamnă lene, că ar trebui mereu să faci ceva, în loc să stai cinci minute pe o bancă, fără scop, fără listă.
Bifatul unei sarcini dă o mică descărcare, aproape ca o mică doză de dopamină, exact senzația pe care ai fi vrut s-o simți pe bancă, doar că vine din tăiat rânduri de pe listă, nu din odihnă reală.
Și mai e ceva, munca se vede, primești priviri, cuvinte, apreciere. Banca goală nu-ți dă nimic din toate astea, stai acolo singură, nevăzută, și tocmai asta pare, greșit, o pierdere.
Cum ieși din competiția epuizării?
Am făcut odată, într-o sesiune, un exercițiu care mi-a rămas în minte. O clientă îmi spunea că se recunoaște perfect în tot ce am descris, dar că nu reușea, oricât încerca, să spună opusul, chiar dacă probabil chiar făcea, în ziua aia, lucruri bune pentru ea.
Am scos din mânecă ceva din vremurile mele de training, un roleplay de trei minute, în care ne-am imaginat același concurs de lift, dar întors pe dos, cine face mai mult pentru ea, nu cine se sacrifică mai mult.
Am băut două pahare de apă chiar de dimineață. Am stat afară, pe bancă, vreo cinci minute. Am mâncat jos la masă, stând pe scaun. Am urcat pe scări și a mers apoi până în cealaltă clădire fără să mă grăbeasc, ca și cum ar fi avut, pentru prima dată de mult, tot timpul din lume.
Sună aproape caraghios spus cu voce tare, tocmai pentru că suntem obișnuite cu varianta cealaltă. Dar exact asta arată cât de adânc a intrat obiceiul. Uităm că avem un singur corp, toată viața, și îi cerem să ne susțină tot, dar îi dăm așa puțin și îl ascultăm așa puțin.
Renunțarea la identitatea de ”eroină epuizată”, atunci când chiar începi să te îngrijești, poate fi ea însăși o mică pierdere. Nu mai poți să te lauzi că n-ai mâncat de dimineață, dacă tocmai ai învățat cât de mult contează masa aia. Statutul câștigat prin sacrificiu dispare odată cu obiceiul, iar golul ăla, la început, se simte ciudat.
Sunt sigură că există și femei care nu fac asta, care nu intră niciodată în concursul ăsta nespus. Vorbesc din experiența mea și a femeilor cu care lucrez, și la ele văd tiparul mult mai des decât aș vrea.
Dacă te-ai regăsit în liftul ăsta, sau la baie, sau în orice moment în care intri, fără să vrei, în concursul cu cine s-a sacrificat mai mult, poți încerca și tu jocul pe dos, măcar o dată, chiar acum. Ce ai făcut azi pentru tine, nu pentru ceilalți? Chiar dacă răspunsul e mic, un pahar de apă, un prânz stat jos, câteva minute de aer, spune-l, măcar în gând, cu aceeași mândrie cu care ai spune, de obicei, ce ai sacrificat.
Și dacă vrei să mergi un pas mai departe, observă o săptămână de câte ori intri în competiția asta fără să te gândești, doar ca să vezi tiparul, nu ca să te judeci pentru el.
Dacă vrei să vezi ce identitate porți fără să-ți dai seama, mai ales una construită pe cât de puțin ai grijă de tine, scrie-mi.
Pe scurt
Stress bragging înseamnă lauda deghizată în plângere despre cât de epuizată ești. Cercetările arată că epuizarea a devenit un simbol de statut, dar efectul real e invers: cei care se laudă cu stresul sunt percepuți ca mai puțin competenți și mai puțin plăcuți. În spatele obiceiului stă adesea identitatea de ”eroină epuizată, construită pe ideea că valoarea unei femei se măsoară în cât dă altora. Ieșirea din tipar începe cu un exercițiu simplu: spune cu mândrie ce ai făcut azi pentru tine, nu ce ai sacrificat.
Stress bragging este obiceiul de a te lăuda cu cât de stresată sau epuizată ești, sub forma unei plângeri. Pare o descărcare, dar funcționează ca o demonstrație de statut: cine s-a sacrificat mai mult pare, pe moment, mai valoroasă.
Nu. Un studiu din 2024 realizat la Universitatea din Georgia arată exact opusul: colegii care se laudă constant cu stresul lor sunt percepuți ca mai puțin competenți și mai puțin plăcuți de cei din jur.
Cercetătorii au observat o răsturnare culturală: dacă în trecut statutul se arăta prin timp liber, azi o viață ocupată și suprasolicitată semnalează competență, ambiție și faptul că ești căutată. Percepția e reală, dar prețul plătit de corp și de sănătate e la fel de real.
Este identitatea femeii care duce totul pe umeri și nu cedează, iar dovada valorii ei devine exact cât de mult se neglijează. E purtată de obicei fără să fi fost aleasă conștient și se hrănește din ideea că valoarea unei femei stă în cât dă altora.
Pentru că statutul câștigat prin sacrificiu dispare odată cu obiceiul. Când începi să ai grijă de tine, nu te mai poți lăuda că n-ai mâncat toată ziua, iar golul lăsat de vechea identitate se simte, la început, ciudat.
Începe cu un exercițiu de observare: o săptămână, notează de câte ori intri în competiția epuizării fără să îți dai seama. Apoi întoarce jocul pe dos și spune, cu mândrie, ce ai făcut azi pentru tine. Dacă vrei să lucrezi la identitatea din spatele tiparului, poți programa o discuție cu mine pe ralucaalecu.ro.
Resurse
Bellezza, S., Paharia, N., Keinan, A. (2017). Conspicuous Consumption of Time: When Busyness and Lack of Leisure Time Become a Status Symbol. Journal of Consumer Research, 44(1), 118-138.
https://doi.org/10.1093/jcr/ucw076
Rodell, J. B., Shanklin, B. C., Frank, E. L. (2024). ”I’m so stressed!: The relational consequences of stress bragging. Personnel Psychology, 77, 1441-1465.
https://doi.org/10.1111/peps.12645
Newsletter Raluca Roșca Alecu
Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.
Raluca Roşca Alecu
expert în comportamente alimentare
Lucrez cu femei pe relația cu mâncarea, emoțiile și corpul prin metoda ACCA: Autocunoaștere, Auto-compasiune, Claritate și Acțiune conștientă.
Nu primești un plan alimentar, o listă de alimente interzise sau un program de 30 de zile. Primești înțelegerea clară a ce se întâmplă în cazul tău specific și strategii concrete care se potrivesc vieții tale reale.
Lucrez pe patru direcții simultan pentru că relația cu mâncarea nu e doar despre mâncare: restructurăm credințele care sabotează progresul, lucrăm cu emoțiile care declanșează mâncatul emoţional, construim comportamente noi care funcționează în viața ta reală și înveți să îți asculți și respecți corpul în loc să îl forțezi.
Dacă după ce ai citit articolul ăsta simți că te regăsești în mai multe scenarii și vrei să înțelegi exact ce se întâmplă în cazul tău, hai să vorbim.
Scrie-mi pe contact@ralucaalecu.ro sau pe Whatsapp la +40744448060 și cere-mi detalii despre cum lucrez sau hai să ne auzim 5 minute la telefon.
