„Merităm și noi ceva bun”: ce plătești, de fapt, când mănânci seara din oboseală

Pe scurt

Mâncatul de seară din oboseală rareori e despre foame. E felul în care îți plătești o zi grea, îți dai o clipă de răzvrătire după ore de „cuminte”, sau descarci tensiunea adunată în maxilar. Mecanismul se numește self-licensing, permisiunea pe care ți-o dai singură pentru că ai muncit. Nu tai nimic. Schimbi o singură întrebare, pusă cu o secundă înainte ca mâna să plece spre pungă: ce factură plătesc, de fapt, acum?

---

Îmi aduc aminte de serile în care ieșeam de la birou după o zi întreagă cu oameni și mă așezam un pic pe banca din fața firmei înainte să plec spre casă. Nu neapărat după un training, uneori doar după o zi de ședințe una după alta, de telefoane, de întrebări, de zâmbit când nu-mi venea deloc.

Primul lucru pe care îl simțeam nu era foamea. Era un fel de gol, o oboseală care nu se vindeca acasă, pe canapea, ci cerea ceva chiar atunci, pe banca aia.

Dacă lucrezi cu oameni, știi despre ce vorbesc, chiar dacă nu ții niciodată vreun training.
E oboseala aia specială care nu vine din efort fizic, ci din a fi „pornită” toată ziua. Din a asculta, a răspunde frumos, a ține lucrurile împreună, a fi disponibilă pentru toți. Seara te simți golită într-un fel greu de explicat cuiva care n-a stat opt ore în priză pentru alții.

În zilele în care nu mai fugeam la cycling, rămâneam jos cu colegele. Treceam pe la Carrefour și ne luam ceva de ronțăit. Nu discutam niciodată de ce, una dintre noi zicea „hai că merităm și noi ceva bun”, și gata, punga se deschidea. Ca o concluzie firească la o zi grea.

Ți se întâmplă și ție, nu?

În articolul trecut am vorbit despre cum mâncăm uneori ca să ne liniștim. Azi vreau să întorc puțin ideea, pentru că nu tot ce mănânci seara e alinare.
Câteodată nu te consolezi, îți plătești o factură.

De ce nu ne atrage mâncarea gătită tocmai când suntem obosiți

Veneam acasă frântă, deschideam frigiderul, și acolo mă aștepta mâncarea gătită de ieri, cântărită și pusă în caserole cu cele mai bune intenții. Și nu-mi spunea absolut nimic. De multe ori nici nu ajungeam până la ea.

Înainte să intru în casă, treceam pe la Mega și luam ceva: o ciocolată, punga de covrigei, chestia aia cu grasimi care pentru mine „mergea mereu”. Nu pentru că mâncarea din frigider n-ar fi fost bună, ci pentru că în seara aia nu mai voiam să fac „ce trebuie”, voiam să fac ce simt.

Și „merit” ăsta, dacă te uiți mai atent la el, nu e niciodată un singur lucru.

Câteodată e o factură pe care o plătești pentru o zi grea.
Câteodată e o nevoie care n-are nicio legătură cu mâncarea, dar tot acolo ajunge.
Câteodată e felul corpului de a-și scoate tensiunea.
Iar câteodată nu e nimic mai adânc de-atât, e doar obiceiul de a lua ceva de la Mega în drum spre casă, un gest făcut de atâtea ori încât se pornește singur.

Merită să le luăm pe rând, pentru că fiecare cere cu totul altceva de la tine.

Are sens, dacă stai să te gândești. Ai fost eficientă, logică, disponibilă toată ziua, adultul din cameră de dimineață până seara. Mâncarea din frigider e despre reguli, program, echilibru.

Iar tu, în seara asta, nu mai vrei reguli. Vrei scăpare, o clipă în care alegi tu, nu ce trebuie. E partea aia din tine care se răzvrătește, rebelul, care după o zi întreagă de „cuminte” își cere partea lui: vreau ceva bun, vreau să mă simt liberă, vreau să decid eu. Și rebelul ăsta nu se hrănește cu broccoli.

El vine, pentru multe dintre noi, dintr-un loc mai vechi. Am fost adulte de mici, responsabile, cuminți, și am învățat devreme că plăcerea e un răsfăț pe care trebuie să-l meriți întâi.

Așa că seara, prăjitura aia de multe ori nici nu e despre zahăr. E despre spațiu, despre a-ți da voie. De-asta nu ține dieta strictă cu femeile care se recunosc aici. Nu ataci foamea, ci fix locul în care rebelul își cerea partea, iar el nu dispare, doar lovește mai tare data viitoare.

Are un nume chestia asta

Pare slăbiciune dar e un mecanism pe care îl are toată lumea, atât de studiat încât are și un nume: self-licensing.

În română i-aș spune cel mai onest logica lui „mi se cuvine”.
Permisiunea pe care ți-o dai singură să faci ceva, pe motiv că ai muncit, ai reușit, ai dus greul. Îți semnezi singură biletul de voie, în tăcere, înainte să deschizi sertarul sau frigiderul.

A existat un experiment, făcut acum vreo zece ani de niște cercetători din Utrecht, care mi-a rămas în minte și pe care vreau să ți-l povestesc.

Două grupuri de oameni au primit exact aceeași sarcină. Diferența era una singură: unui grup i s-a strecurat ideea că a muncit de două ori mai mult. Nimic real, doar o poveste plantată în cap. Imediat după, toți au fost invitați la un „test de gust” cu dulciuri și chipsuri. Și cei care credeau că munciseră mai mult au mâncat mai mult, deși efortul fusese exact același.

Vezi ce s-a întâmplat? că nu are nicio treaba cu ce crezi tu că n-ai disciplină ci s-a schimbat doar povestea din cap, iar povestea a comandat mâna.

Credem că mâncăm pentru că nu ne putem abține. De fapt, am decis deja, undeva înainte, că e în regulă. Factura fusese emisă, mâncarea era doar plata.

Ciocolata nu e despre foame

Aici apare ceva dulce, sau ceva crocant

Poate că nici nu ți-e foame, dar ți-e altceva. Cauți o clipă de liniște într-un corp care a stat toată ziua în priză. După ore de efort, partea rațională, cea care se abține, obosește, și iese în față partea care vrea plăcere și ușurare rapidă. Și lasăm obiectivele deoparte și alegem ce e mai rapid și mai reconfortant.

Iar dulciurile ultra-procesate sunt construite fix ca să fie greu de refuzat, făcute să nu te sature, ci să te țină cu mâna în pungă. Când te judeci că „iar n-am rezistat”, adu-ți aminte că de partea cealaltă e o industrie întreagă care lucrează ca tu să nu reziști. E o luptă nedreaptă.

Și maxilarul avea și el treabă

Mai e ceva ce am priceput mult mai târziu. În serile alea nu luam orice, luam ceva crocant, covrigei, chestii care se mestecă tare. N-a fost întâmplător, și cred că o să te recunoști aici.

Maxilarul e locul unde ni se adună toată încordarea. Stăm o zi întreagă cu fălcile ușor încleștate, fără să băgăm de seamă, și seara tensiunea aia rămâne blocată acolo. Descleștam fălcile pe ceva tare fix când aveam nevoie să scot afară o zi întreagă de încordare.

Și nu e doar impresia mea. Într-un studiu de laborator, oamenii care mestecau în timpul unei sarcini stresante au avut mai puțină anxietate, mai puțin stres și un nivel mai mic de cortizol, hormonul care ne crește sub presiune. Cercetătorii înșiși recunosc că nu știu exact cum se întâmplă, așa că nu-ți vând un adevăr bătut în cuie. Dar direcția e clară, și eu am simțit-o pe pielea mea: gura care mestecă ajută corpul să se descarce.

Deci mâna mea căuta covrigeii din două motive lipite unul de altul. Unul era „merit”, celălalt era „am nevoie să eliberez”. Niciunul nu era foame.

Ce plăteam, de fapt

Când mâncarea devine și moneda cu care îți plătești efortul, și supapa prin care scoți tensiunea, factura crește odată cu ziua. Iar dimineața vine vinovăția și mai adaugă o linie pe notă. Plătești, dar datoria nu se stinge, se deschide alta.

Cel mai tare simțeam asta în zilele în care nimeni nu-mi spusese că a fost util ce am facutla job sau acasă, că i-am ajutat. Trăim într-o cultură care nu prea zice mulțumesc, și rămânea un gol după o muncă bună pe care n-o apreciase verbal nimeni.

Golul ăla cerea să fie umplut, de cele mai multe ori cu ceva de mâncat. Numai că golul de recunoaștere nu se plătește la Carrefour. Oricâte pungi ai deschide, factura aia rămâne neachitată.

Nu tăiem nimic. Schimbăm întrebarea

N-o să-ți spun să renunți la recompensă, nici la supapă, nici la rebel. Toate au un rost real.
Ce schimbăm e o singură întrebare, pusă cu o secundă înainte ca mâna să plece spre pungă:
ce factură plătesc, de fapt, acum?

Pentru că sub „merit” stă aproape mereu altceva.

Oboseală. o limită pe care n-am pus-o la timp, tensiune adunată în maxilar. Nevoia de a alege ceva doar pentru mine, după o zi de „trebuie”, munca pe care n-a văzut-o nimeni și apreciat o nimeni. Sau, uneori, chiar nimic mai mult decât mâna care o ia singură pe drumul știut, din obișnuință.

Când numești ce e cu adevărat acolo, gestul nu mai e automat. Redevine o alegere a ta.

Câteva lucruri care m-au ajutat pe mine și pe clienții cu care lucrez.

Dacă e nevoie să mesteci ceva, alege crocantul cu ochii deschiși: un măr, morcovi, chiar și covrigeii dacă aia vrei cu adevărat. Diferența nu e în ce alegi, e că știi de ce.

Dacă maxilarul e locul unde ți se strânge ziua, ai grijă de el direct, cu o gumă de mestecat sau un minut în care îți dai drumul conștient la falcă.

Dacă e rebelul care cere spațiu, dă-i ceva clar și doar al tău, care să nu treacă prin farfurie.

Iar pentru golul de recunoaștere, cel mai greu dintre toate, în seara în care ai făcut o treabă bună și n-a observat nimeni, spune-ți tu ce ți-ai fi dorit să auzi. Nu e la fel ca de la altcineva, știu. Dar e cu totul altceva decât o pungă goală și o vinovăție de dimineață.

Data viitoare când simți că ți se cuvine, că meriți ceva bun, oprește-te o secundă.

Uită-te la factura pe care ești pe cale să o plătești și întreabă-te ce scrie pe ea, de fapt. Poate chiar mâncare, sau poate liniștea, libertatea, recunoașterea pe care nu le-ai primit azi.
Merită să știi care din ele. Eu mi-aș fi dorit să-mi spună cineva asta atunci, pe banca aia din fața firmei.

Resurse

De Witt Huberts, J. C., Evers, C., De Ridder, D. T. D. (2012). License to sin: Self-licensing as a mechanism underlying hedonic consumption. European Journal of Social Psychology.https://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/ejsp.861

Prinsen, S., De Ridder, D. T. D., et al. (2019). Justified indulgence: self-licensing effects on caloric consumption. Psychology & Health. https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/08870446.2018.1508683

Scholey, A., et al. (2009). Chewing gum alleviates negative mood and reduces cortisol during acute laboratory psychological stress. Physiology & Behavior. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0031938409000687

Newsletter Raluca Roșca Alecu

Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.