De ce mănânci atât de repede

Mi-a scris zilele trecute un prieten, după ce citise articolul trecut, cel cu felurile diferite în care mâncăm în funcție de cine e la masă cu noi. S-a recunoscut, mi-a zis, chiar așa face, altfel cu colegii, altfel cu ai lui, altfel singur. Dar a mai observat ceva ce nu se aștepta. Că mănâncă foarte repede, aproape mereu. Și m-a întrebat, așa, direct, cum întrebi un prieten:

”auzi, Raluca, eu de ce mănânc așa repede?”

I-am răspuns atunci, într-o conversație lungă, și m-am gândit că poate ce i-am spus lui te ajută și pe tine. Deci hai să-ți spun și ție. De ce mâncăm repede?

Întâi, hai să ne uităm la ce facem, fără să judecăm nimic.

Mănânci în picioare, la blat, în timp ce mai speli un vas. Mănânci la birou cu ochii pe ecran, click cu o mână, furculița în cealaltă. Termini prânzul în șapte minute și nici nu-ți mai amintești ce gust avea. Mesteci de două ori și înghiți. Ridici privirea, farfuria e goală, dar tu parcă n-ai mâncat deloc. Îți sună cunoscut ceva de aici?

E un tipar în care suntem aproape toți. Sondaje recente din corporațiile occidentale arată că pauza de prânz s-a strâns la vreo 35 de minute în medie, și că nici măcar minutele alea nu le petrecem doar mâncând.

Aproape jumătate dintre cei care se opresc la masă fac și altceva în paralel, răspund la mailuri, dau scroll, rezolvă ceva. La femei se adaugă ceva pe deasupra. Multe apucă și mai rar doar să mănânce, fac multitaskingul ăsta la masă mai des decât bărbații, mănâncă și, în același timp, țin lucrurile în mișcare pentru altcineva.

Ce se întâmplă în corp când mănânci pe fugă

Și poate te întrebi, ca prietenul meu, care-i baiul până la urmă, ce mare lucru dacă mănânc în șapte minute în loc de douăzeci.

Corpului tău îi trebuie în jur de 20 de minute de la prima îmbucătură ca să prindă din urmă ce se petrece în stomac și să-ți trimită semnalul că e destul. Hormonii care spun ”gata, m-am săturat” au nevoie de timpul ăsta ca să ajungă de la burtă la creier.

Dacă tu ai terminat deja în șapte, semnalul vine mult după ce ai strâns farfuria, uneori după ce ai mai luat o porție pe care corpul n-o cerea. Cercetătorii au și măsurat, cine mănâncă repede pune în el cam cu 60 până la 100 de calorii în plus la fiecare masă, fără să simtă că a mâncat mai mult, pur și simplu fiindcă a apucat să înfulece înainte să vină semnalul de oprire.

Când mănânci în viteză, abia apuci să mesteci, înghiți bucăți aproape întregi, iar corpul primește dintr-odată o grămadă de lucru de făcut, în loc să fie pregătit din gură, încet, așa cum e făcut să funcționeze. De-aici vine adesea senzația aia de plin apăsat, de greutate de după masă, nu neapărat fiindcă ai mâncat mult, ci fiindcă ai mâncat repede și corpul a fost luat prin surprindere.

Dar partea care mă interesează pe mine cel mai mult e dincolo de calorii și de digestie. Când mănânci pe fugă, cu ochii pe ecran, nu mai simți mai nimic din ce se petrece. Nu simți gustul până la capăt, nu simți când ți-e de-ajuns, nu simți nici măcar că ai mâncat, de-aia te ridici de la masă și parcă tot n-ai luat prânzul. Iar un corp pe care nu-l mai simți e un corp cu care, încet-încet, pierzi legătura. Ajungi să nu mai știi când ți-e foame de-adevăratelea și când ești deja sătul, fiindcă n-ai mai stat la masă cât să te-audă corpul.

De ce mâncăm atât de repede

Bun. Acum, de ce facem asta.

Prima parte a răspunsului e cea mai simplă, și i-am spus-o prietenului meu întâi. Mănânci repede pentru că, la ora aia, ai rămas fără nicio decizie în tine.

E chiar un lucru studiat, se cheamă oboseală de decizie, cercetătorii au arătat că puterea de a alege se consumă ca un mușchi obosit, iar după o zi de sute de alegeri la job ajungi la masă cu rezervorul gol. ”Ce mănânc” devine ultima picătură, încă o întrebare la care trebuie să răspunzi când nu mai vrei să răspunzi la nimic.

Așa că fie sari peste, fie înghiți orice, doar ca să scapi de încă o problemă de rezolvat. Și dacă tu ești și cea care se gândește dinainte ce se cumpără, ce se gătește, ce mănâncă toți ceilalți, atunci mâncarea a devenit demult muncă.

Iar pe ce simți ca ”muncă” vrei doar să termini și să treci mai departe. Așa ajunge masa să stea, în mintea ta, la rubrica ”de bifat”, ca o formalitate expediată între alte două lucruri, când de fapt e una dintre puținele bucurii simple pe care le ai la îndemână de câteva ori pe zi.

A doua parte merge un pic mai adânc. Mâncatul nu produce nimic care se vede.

Nu se bifează pe listă, nu apare în niciun raport, nu impresionează pe nimeni. Trăim într-o lume în care, ciudat, cine n-are timp pare mai valoros.

O echipă de la Columbia a arătat în 2017 că, spre deosebire de cum era pe vremuri, când statutul se arăta prin timp liber, azi omul ocupat, cel care se plânge că e sufocat de treabă, e citit ca fiind mai competent și mai căutat. Deci într-o minte care își ia valoarea din cât e de prinsă, statul tihnit la masă contrazice toată povestea despre cine trebuie să fii.

Și peste asta, la noi, s-a mai așezat ceva mai vechi. Cred că mulți am auzit de mici, într-o formă sau alta, ”mănâncă repede că ai treabă”. Statul la masă ca moft, ca pierdere de vreme.

Două straturi care se întăresc, unul importat prin corporații, pe unde muncim, unul moștenit de acasă. Iar undeva pe la mijloc mai e și adevărul incomod că a te opri la masă înseamnă să rămâi câteva minute singur cu tine, iar dacă te sperie ce simți când te oprești, scurtezi masa fără să-ți dai seama.

Ce ascunde graba de la masă

Și acum partea care mi-a luat cel mai mult să i-o explic, pentru că e cea mai puțin evidentă.

Aici oamenii se împart în două, dar ajung în același loc.

Unii țin enorm la cum arată corpul, la formă, la cum le vine haina, însă hrănitul propriu-zis li se pare o corvoadă. Vor rezultatul, dar drumul spre el li se pare timp pierdut.

Alții au încetat de mult să se mai uite în oglindă, s-au pus ultimii pe listă la modul total, și mănâncă pe fugă tocmai fiindcă simt că nu mai contează cine îi hrănește și cum.

Par lucruri opuse, dar dedesubt e aceeași ruptură. Unul are grijă doar de vitrina corpului, celălalt a renunțat până și la vitrină. În amândouă lipsește cineva înăuntru de care să-ți pese cu blândețe.

Iar ruptura asta vine, cred, dintr-un lucru pe care nu ni l-a arătat nimeni. Am învățat să avem grijă de cum arată corpul, pentru că asta s-a văzut și asta s-a apreciat. Grija cealaltă, cea tăcută, de pe dinăuntru, cea care nu se vede în oglindă, n-a apucat să ne-o arate nimeni. Așa că întreținem vitrina, dar uităm să locuim în casă.

O masă la care stai jos și mănânci fără să faci altceva cere fix bucata care ne lipsește, încrederea că merităm timp și atenție fără să facem ceva în schimb. Dacă valoarea ta a stat mereu în a fi util, grija tăcută față de tine pare aproape un moft, ceva ce-ți dai voie doar dacă mai rămâne timp. Și de obicei nu rămâne.

Pe femei bucata asta le apasă mai devreme și mai tare, pentru că lor li s-a spus, mai din copilărie și mai des, să aibă grijă întâi de toți ceilalți. Așa ajungi să fii ultima pe propria listă, iar ce rămâne pentru tine primești pe fugă, în picioare, ca și cum atât ți se cuvine. Prietenul meu, bărbat, duce și el aceeași contradicție, doar că a ajuns la ea pe alt drum, unul care sună mai degrabă a ”descurcă-te, fii bărbat”. Ajungem în același loc, din direcții diferite.

Și aici e răsturnarea pe care i-am spus-o la final. Multă lume crede că masa fură din timpul important. Eu cred pe dos. Masa e timpul important.

E locul unde alegi, de mai multe ori pe zi, dacă îți administrezi corpul din afară, ca pe un obiect de întreținut, sau îl locuiești din interior, ca pe ceva de care îți pasă.

Când mănânci pe fugă, cu ochii pe ecran, îi transmiți corpului exact mesajul pe care poate l-ai primit toată viața, că nu ești prioritate, că treci mai departe.

Când te așezi și mănânci prezent, fie și zece minute, îi spui cu totul altceva. Până la urmă nu e despre calorii sau digestie, alea sunt doar semnele de la suprafață. E despre ce fel de relație ai cu ființa care te duce prin lume.

N-o să-ți spun azi ce să faci. Pe prietenul meu nu l-am umplut de sfaturi, i-am răspuns la întrebare, atât.

Schimbarea începe din a înțelege de ce faci ce faci, nu din încă o regulă pusă peste tine. Ce lucrez eu cu oamenii în sesiuni vine după această înțelegere, și acolo mergem la tiparele care te duc la masă în felul ăsta, nu la ce ai în farfurie.

Deci pentru azi, un singur lucru, și nici măcar de schimbat, doar de observat.

La următoarea masă, uită-te cât de repede mănânci și ce mai faci în timp ce mănânci. Fără să te cerți cu tine, doar vezi. Pentru că, așa cum ziceam și data trecută, abia după ce vezi tiparul ai de unde alege.

Tu la ce masă mănânci cel mai repede, și ce faci de obicei în timp ce mănânci?

---

Întrebări frecvente

Resurse și referințe

Bellezza, S., Paharia, N., & Keinan, A. (2017). Conspicuous Consumption of Time: When Busyness and Lack of Leisure Time Become a Status Symbol. Journal of Consumer Research, 44(1), 118-138. https://doi.org/10.1093/jcr/ucw076

Robinson, E., et al. (2014). A systematic review and meta-analysis examining the effect of eating rate on energy intake and hunger. The American Journal of Clinical Nutrition, 100(1), 123-151. https://doi.org/10.3945/ajcn.113.081745

Newsletter Raluca Roșca Alecu

Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.