Pe scurt
Orele petrecute uitându-te la propria față în ședințele online și mâncatul de seară se țin de mână mai mult decât pare. Camera ținută aproape îți deformează trăsăturile, iar ore de auto-observație critică pun corpul într-o alarmă surdă. Un corp care se simte atacat, chiar și de propria ta voce, caută seara ceva care să-l liniștească repede. Nu mâncatul e problema, ci starea din care mănânci. Trei lucruri ajută: urcă și trage camera mai departe, ascunde-ți pătrățelul din colț, și pune o pauză între gândul critic și mâna care pleacă spre frigider.
Am ținut traininguri cincisprezece ani și nu știam cum arăt când vorbesc. Aveam doar două înregistrări de la niște cursuri, atât, filmate de cineva și uitate pe un stick.
Pe urmă au venit ședințele online. Și într-una din ele m-am trezit că nu mă mai uitam la omul care vorbea, ci la pătrățelul meu din colț. Îmi urmăream cum îmi salt ochelarii cu degetul, ce face sprânceana când mă concentrez, cum îmi fug ochii. Mă studiam ca pe-o străină. Când m-am prins, trecuse jumătate de ședință și nu știam mai nimic din ce se discutase.
Poate faci și tu la fel. Ești în call și, în loc să asculți, îți zici:
„mamă, cum arăt azi, vai de capul meu, ce-s ridurile astea, chiar așa fac eu cu sprâncenele? Ăsta e colțul gurii mele?”
Și pe la a treia ședință ai ajuns la „chiar arăt așa rău?”, deși dimineață, în baie, nu ți se părea deloc.
Iar seara, te trezești la frigider. Deschis, închis, deschis iar.
Despre asta vreau să-ți scriu azi, fiindcă cele două, cât te uiți la tine peste zi și cât mănânci seara, se țin de mână mai mult decât pare.
De ce te uiți la tine mai mult ca oricând
Gândește-te cât te vedeai acum cinci ani. De câteva ori pe zi, în oglinda de la baie, în geamul mașinii. Restul zilei, fața ta nu te vedea. Acum ai o oglindă deschisă cinci-șase ore pe zi, în care stai și tu, în colț, printre ceilalți.
Eu, în pandemie, am lucrat luni întregi din dormitor, cu ușile cu oglindă ale dulapului fix lângă mine. Aveam, practic, două ecrane cu mine, unul cu colegii și unul doar cu tot ce nu-mi plăcea la fața mea.
Mai adaugă și liftul de la birou cu oglinzi pe trei pereți, unde treizeci de secunde n-ai încotro să te uiți decât la tine, îți tragi burta, îți cauți un unghi.
E ca și cum ai da un test toată ziua, unul pe care nu-l treci niciodată, că mereu se găsește ceva.
Și te cerți cu o imagine care te minte. Cu cât ții camera mai aproape, cu atât îți umflă trăsăturile, ca o oglindă de bâlci. Niște cercetători au arătat prin 2018 că un telefon ținut la o palmă de față îți poate lăți nasul cu aproape o treime față de cum arăți cu adevărat.
Cu laptopul se întâmplă la fel dacă îl ții prea aproape și e pus mai jos de nivelul ochilor. Pune și o lumină proastă peste, un bec de sus care îți sapă cearcăne și umbre, o cameră care mai și clipește, și ajungi să vezi pe ecran lucruri care nici nu există când te uiți în oglinda de acasă.
Numai că tu le crezi și te judeci pentru ele ore în șir. Și cu cât te uiți mai mult, cu atât mai rău, ajung câteva minute de holbat la propria imagine ca să-ți crească nemulțumirea față de corp. Într-o zi de ședințe, privirile alea aruncate spre pătrățelul tău se adună la mult mai mult de-atât.
Ce se întâmplă în corp când te critici toată ziua
Acum partea care contează. Când îți spui toate lucrurile alea urâte peste zi, corpul te aude. Gândește-te ce simți când un coleg îți aruncă o vorbă tăioasă în ședință: ceva se strânge în piept, umerii urcă, ți se pune un nod în stomac. Nu hotărăști tu, se întâmplă singur. Așa reacționează un corp care se simte în pericol.
Paul Gilbert, psihologul care a pus bazele terapiei centrate pe compasiune, a arătat că trupul reacționează la propria autocritică la fel ca la o amenințare din afară, cu aceeași alarmă. Corpul nu știe că vocea aia ești chiar tu, aude un atac și ridică garda. Doar că un coleg nesuferit te înțeapă o dată și pleacă, tu îți vorbești așa de zeci de ori pe zi. Stai într-o alarmă surdă ore întregi, fără să bagi de seamă.
Și ce vrea un corp speriat? Ceva care să-l liniștească repede. Cum după o ceartă urâtă îți vine ceva dulce sau crocant, nu un pahar cu apă. De-aia ajungi seara la frigider. Nu mâncatul e buba, toți mâncăm seara. Contează cât și din ce stare/emoție mănânci.
Când mănânci fiindcă ți-e foame, te oprești când te-ai săturat. Când mănânci din vinovăție, din rușine, dintr-o zi în care ai fost dură cu tine, nu te mai oprește nimic, fiindcă nu foamea o acoperi. Cantitatea aia, mâncată peste ce-ți cere corpul, dintr-o emoție, e cea care ne face rău până la urmă, mult mai mult decât ciocolata în sine.
Poate îmi zici: bine, dar mie chiar nu-mi place ce văd. Hai să zicem o clipă că imaginea ar fi corectă, că exact așa arăți. Cearta tot nu te ajută. Un corp pe care îl cerți zilnic nu se face mai frumos, se face mai speriat, iar un corp speriat mănâncă.
Nimeni nu s-a împăcat vreodată cu corpul lui certându-l. Așa că nu prea mai contează cum arăt, ci cum îi vorbesc corpului în care locuiesc. De tonul ăla atârnă și ce faci seara cu mâna la friginder.
E și măsurat, nu doar o vorbă de-a mea. Doi cercetători, Adams și Leary, au luat niște studente care se restricționau la mâncare, le-au dat o gogoașă ca să simtă că au rupt dieta, și apoi le-au împărțit: unele să-și răspundă cu duritate, altele cu blândețe
Cele care și-au răspuns cu compasiune au mâncat mai puțin după și s-au simțit mai bine. Aceeași situație, doar tonul cu care și-au vorbit a fost altul.
Ce poți încerca de mâine
La începutul ședinței urcă-ți camera la nivelul ochilor și trage-te un pic mai în spate, măcar să nu te vezi deformată. Nu-ți spun să închizi camera, chiar e important să te vadă oamenii, să prinzi reacția celui cu care vorbești.
Dar imediat ce ai pornit-o, caută opțiunea „hide self-view”. Îi vezi în continuare pe toți, doar tu dispari din colț. Îți schimbă toată ședința, pur și simplu n-ai ce să mai studiezi.
Redu oglinzile din jur cât lucrezi. Dacă ai una mare în raza privirii, întoarce biroul cu spatele la ea. În lift, uită-te la telefon sau vorbește cu ceilalți. Fiecare test la care nu te mai prezinți e o critică în minus.
Și observă când începe. Când îți zici „ce urât arăt azi”, oprește-te o clipă și întreabă-te: i-aș spune asta unei prietene care ar arăta exact ca mine? Dacă nu, atunci de ce ți-o spui ție. Iar seara, între gândul ăla și mâna care pleacă spre mâncare, pune o pauză. Chiar mi-e foame, sau răspund la o zi în care m-am simțit urâtă și m-am criticat dur? Dacă tot vrei să mănânci după ce te-ai întrebat, mănâncă liniștită, măcar știi de ce ești acolo.
Ai văzut că nu ți-am zis nicăieri să te uiți în oglindă și să-ți placă ce vezi. Am făcut-o dinadins. Am eu un exercițiu cu oglinda pe care îl lucrez cu clientele în sesiuni, când ajungem la o relație mai caldă cu corpul. Dar ăla vine mai încolo, după ce-ai strâns destulă blândețe cât să te privești conștient fără să te ataci. Azi ți-am vorbit despre privitul celălalt, cel care ți se întâmplă fără voie, ore în șir, și care te poate afecta.
Așa că te las cu o întrebare: în ultima săptămână, de câte ori ai mâncat seara fiindcă ți-era foame, și de câte ori fiindcă fuseseși critică cu tine toată ziua?
Dacă a doua variantă e mai des decât ai vrea, aici te pot ajuta. În sesiunile individuale lucrăm fix pe legătura asta, dintre cum îți vorbești și cum mănânci, și pe cum să-ți faci un corp în care te simți, în sfârșit, în siguranță. Scrie-mi și vedem împreună de unde pornim.
Pentru că ai o oglindă deschisă cinci-șase ore pe zi. Acum cinci ani te vedeai de câteva ori, la baie sau în geamul mașinii. Acum pătrățelul tău din colț stă acolo tot timpul, și dacă ai exersat ani de zile să te evaluezi, ochiul se duce singur spre el.
Pentru că o cameră ținută aproape îți deformează trăsăturile, ca o oglindă de bâlci. Un studiu din 2018 a arătat că un telefon ținut la o palmă de față poate lăți baza nasului cu aproape o treime față de cum arăți cu adevărat. Adaugă lumina proastă de sus și laptopul pus mai jos de nivelul ochilor, și vezi pe ecran lucruri care nu există în oglinda de acasă.
Când te critici ore în șir, corpul reacționează ca la o amenințare din afară, cu aceeași alarmă. Un corp care se simte în pericol caută seara ceva care să-l liniștească repede, de obicei ceva dulce sau crocant. Așa ajungi la frigider, nu din foame, ci dintr-o zi de auto-atac.
E opțiunea din aplicațiile de videoconferință care îți ascunde propriul pătrățel, dar îi lasă vizibili pe ceilalți. Îți schimbă toată ședința, pentru că pur și simplu n-ai ce să mai studiezi la tine. Camera rămâne pornită, deci oamenii te văd în continuare.
Da, și e măsurat. Într-un studiu, studente care se restricționau la mâncare au fost puse să-și răspundă cu duritate sau cu blândețe după ce au rupt dieta. Cele care și-au răspuns cu compasiune au mâncat mai puțin după și s-au simțit mai bine. Aceeași situație, doar tonul a fost altul.
Pune o pauză între gândul critic și mâna care pleacă spre mâncare, și întreabă-te: chiar mi-e foame, sau răspund la o zi în care m-am simțit urâtă și m-am criticat dur? Dacă tot vrei să mănânci după ce te-ai întrebat, mănâncă liniștită. Măcar știi de ce ești acolo.
Raluca Roșca Alecu lucrează individual pe legătura dintre cum îți vorbești și cum mănânci, prin metoda ACCA: autocunoaștere, autocompasiune, claritate și acțiune conștientă. Se lucrează pe tonul cu care îți vorbești corpului și pe construirea unei relații în care te simți, în sfârșit, în siguranță. Prima ședință de 45 de minute e gratuită.
Resurse
Ward, B., Ward, M., Fried, O., Paskhover, B. (2018). Nasal Distortion in Short-Distance Photographs: The Selfie Effect. JAMA Facial Plastic Surgery. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/29494735/
Gilbert, P. (2014). The origins and nature of compassion focused therapy. British Journal of Clinical Psychology. https://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/bjc.12043
Adams, C. E., Leary, M. R. (2007). Promoting Self-Compassionate Attitudes Toward Eating Among Restrictive and Guilty Eaters. Journal of Social and Clinical Psychology, 26(10), 1120-1144. https://guilfordjournals.com/doi/10.1521/jscp.2007.26.10.1120
