Ani de zile am trăit cu senzația că undeva există o altă versiune a mea. Cea care reușise. Care avea cariera, viața, corpul pe care eu „ar fi trebuit” să le am până la vârsta aia. Iar eu, cea de aici, nu prea înțelegeam de ce nu pot fi ea.
Și mâncam, nu de foame. Mâncam ca să nu mai simt, pentru câteva minute, cât de departe eram de cine credeam că ar fi trebuit să fiu.
Spun asta din experiență, am fost acolo ani buni. Doar că atunci nu aveam claritatea de acum. Nu știam exact de ce sunt nemulțumită, aveam doar o senzație difuză că nu sunt destul, mai ales când mă comparam cu alții și mi se părea că ei au reușit ce eu nu.
Iar seara, mâncarea era acolo și îmi schimba starea repede, pentru câteva minute în care nu mă mai gândeam la nimic. Și când un lucru îți schimbă starea la aceeași oră, în același context, devine un obicei. Așa a devenit, seara, un tipar pe care nici nu-l mai observam.
Dezamăgirea nu venea dintr-un loc, venea în straturi. Cariera care nu era unde credeam, viața care nu arăta ca în plan, senzația că am rămas în urmă. Apoi cobora pe corp. Făceam sport, aveam grijă ce mănânc, și tot nu arătam cum credeam că ar trebui după atâta efort. Ce investeam și ce vedeam în oglindă nu se potriveau.
De ce simți că ar trebui să fii deja altfel
Poate cunoști senzația. Ai în cap un „tu” care se trezește devreme și se mișcă fără să se târască, care mănâncă echilibrat fără să se gândească de zece ori, care nu cedează seara. Un „tu” mai disciplinat. Și de câte ori nu ești el, apare dezamăgirea că iar n-ai fost la înălțime.
Peste asta se adaugă ce auzi din afară, că nu-ți dorești destul, că dacă te-ai strădui un pic mai tare ai reuși, că uite, alții pot. Le auzi, le citești, și încep să sune ca vocea din capul tău. Așa că tragi concluzia nedreaptă: dacă alții pot și eu nu, e ceva în neregulă cu mine.
Numai că nu te poți simți în siguranță într-un corp pe care nu-l placi, pe care în anumite zile poate chiar îl urăști, în care te uiți cu critică.
Un corp tratat ca un proiect ratat n-are cum să se simtă în siguranță, fiindcă cineva îl atacă întruna. Și cel care îl atacă ești chiar tu.
Iar un corp care aude toată ziua critică intră într-un fel de alarmă și caută să se liniștească. Cel mai la îndemână lucru care face asta repede, fără să te judece, e mâncarea. Așa că fix autocritica despre care crezi că te disciplinează te trimite seara înapoi la mâncat.
Din toate astea se naște o senzație pe care o au aproape toți oamenii capabili. Că e ceva în neregulă cu ei.
De ce încercarea de a te repara te trage înapoi la mâncare
Trăim și într-o „cultură a reparatului”, în care mereu ai ceva de îmbunătățit, de optimizat, de lucrat la tine. Ești un proiect permanent, niciodată gata. Așa că, atunci când simți că e ceva în neregulă cu tine, ți se pare firesc. Te apuci să te repari.
Numai că te apuci cu exact aceleași comportamente care te-au adus acolo.
Cu un tipar perfecționist, ataci „reparatul” tot în tot-sau-nimic, o abatere mică și ai stricat toată ziua. Cu un tipar de a te împinge non-stop, îți impui reguli și mai stricte.
Cu un tipar de a-i mulțumi pe toți, te ocupi de tine ultimul. Folosești felul de a funcționa care te-a stors, sperând că de data asta te scoate. Și nu te scoate, fiindcă e același lucru, făcut mai apăsat.
Așa, peste dezamăgire, vine rușinea. Te liniștești cu mâncare seara, apoi îți pare rău și te simți și mai prost. De-aia se tot repetă.
Cum am ieșit din mâncatul emoțional
Ce m-a scos n-a fost mai multă disciplină. A fost că m-am prins de ceva absurd la felul în care mă tratam:
Când îmi ieșea ceva bun, dădeam meritul în afară, norocului, providenței.
Când dădeam greș, îmi asumam eu toată vina, pe loc.
M-am uitat la asta și n-avea nicio logică. Eram nedreaptă cu mine cum n-aș fi fost niciodată cu o prietenă. E un tipar pe care îl văd des la oameni capabili, mai duri cu ei decât ar fi vreodată cu altcineva.
De acolo am început să văd lucrurile astea drept ceea ce erau, tipare, nu cine sunt.
Mi-am amintit ceva de la o certificare, de acum mulți ani. Trainerul ne-a corectat, aproape iritat, când cineva a zis despre un om că „e perfecționist”. Nu spuneți că e perfecționist, ne-a zis. Spuneți că are un tipar de comportament perfecționist. Pare o nuanță, dar schimbă tot.
Dacă „sunt perfecționistă”, asta e cine sunt, bătut în cuie. Dacă am un tipar perfecționist, e ceva ce am învățat și pot schimba. Unul te închide, celălalt îți lasă o ușă.
Și mai e o distincție care a mutat totul. Una e să crezi că e ceva în neregulă cu tine, alta e să vrei să crești.
Din „e ceva în neregulă cu mine” acționezi cu disperare, cu presiune, cu tot-sau-nimic, exact ce te-a adus aici. Din „vreau să cresc” acționezi cu răbdare. Nu renunți să te schimbi, renunți doar la ideea că ești defect.
N-a fost peste noapte și n-a fost fără muncă. Dar din ziua în care am încetat să mai cred că e ceva în neregulă cu mine, mâncatul de seară a început să se așeze, fiindcă nu mai aveam de ce să fug la mâncare.
Asta e munca pe care o fac acum cu oamenii. Nu la ce mănâncă, ci la tiparele care îi duc acolo, la felul în care se împing, se judecă, și își tratează corpul.
Fiindcă o relație liniștită cu mâncarea nu se poate clădi peste un corp pe care îl ataci. Mâncarea, aproape mereu, e ultima verigă a unui lanț care începe cu mult înainte de farfurie.
Dacă ai citit până aici, poate ăsta e primul tău pas spre a-ți da voie să crești, fără presiunea de a fi cine crezi că ar trebui să fii. Nu-ți spun să nu vrei mai mult. Doar ca dorința aia să vină din a-ți dori mai bine pentru tine, nu din cultura reparării care îți spune că mereu e ceva de îndreptat la tine.
Iar dacă vrei să faci pasul ăsta cu cineva alături, în sesiunile individuale exact aici pornim, de la tiparele care te țin în presiunea asta. Scrie-mi, și vedem împreună de unde.
Întrebări frecvente
De multe ori nu e foame, e o stare pe care vrei s-o schimbi repede. Seara, mâncarea îți schimbă starea în câteva minute, iar când ceva face asta la aceeași oră, în același context, devine obicei. Așa se instalează un tipar pe care nici nu-l mai observi.
Pe termen scurt pare, dar lucrează invers. Un corp care aude critică toată ziua intră în alarmă și caută să se liniștească, iar cel mai la îndemână lucru e mâncarea. Cu cât te ataci mai mult, cu atât ai mai multe motive să fugi seara la mâncat. Blândețea față de tine reduce, de fapt, mâncatul de după (Adams & Leary).
Una te închide, cealaltă îți lasă o ușă. Dacă sunt perfecționistă, asta e cine sunt, bătut în cuie. Dacă am un tipar perfecționist, e ceva învățat, pe care îl pot schimba. Aceeași nuanță schimbă felul în care acționezi.
E să te tratezi cum ai trata o prietenă bună, cu bunătate când greșești, în loc să te ataci. Cercetarea lui Kristin Neff o descrie prin bunătate față de tine, sentimentul că nu ești singura care trece prin asta, și echilibru emoțional. Peste un corp pe care îl ataci nu se poate clădi o relație liniștită cu mâncarea.
Fiindcă vin din același loc care te-a stors: perfecționism, împins non-stop, reguli tot mai dure. Folosești felul de a funcționa care te-a adus acolo, sperând că de data asta te scoate. E același lucru, făcut mai apăsat, așa că rezultatul e la fel, plus rușine.
Cu tiparele care te duc la mâncare, felul în care te împingi, te judeci și îți tratezi corpul. Mâncarea e aproape mereu ultima verigă a unui lanț care începe cu mult înainte de farfurie. De aici pornim în sesiunile individuale.
Resurse și referințe
Neff, K. D. (2003). Self-Compassion: An Alternative Conceptualization of a Healthy Attitude Toward Oneself. Self and Identity, 2(2), 85-101. https://doi.org/10.1080/15298860309032
Adams, C. E., & Leary, M. R. (2007). Promoting self-compassionate attitudes toward eating among restrictive and guilty eaters. Journal of Social and Clinical Psychology, 26(10), 1120-1144. https://doi.org/10.1521/jscp.2007.26.10.1120
Newsletter Raluca Roșca Alecu
Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.
Raluca Roşca Alecu
expert în comportamente alimentare
Lucrez cu femei pe relația cu mâncarea, emoțiile și corpul prin metoda ACCA: Autocunoaștere, Auto-compasiune, Claritate și Acțiune conștientă.
Nu primești un plan alimentar, o listă de alimente interzise sau un program de 30 de zile. Primești înțelegerea clară a ce se întâmplă în cazul tău specific și strategii concrete care se potrivesc vieții tale reale.
Lucrez pe patru direcții simultan pentru că relația cu mâncarea nu e doar despre mâncare: restructurăm credințele care sabotează progresul, lucrăm cu emoțiile care declanșează mâncatul emoţional, construim comportamente noi care funcționează în viața ta reală și înveți să îți asculți și respecți corpul în loc să îl forțezi.
Dacă după ce ai citit articolul ăsta simți că te regăsești în mai multe scenarii și vrei să înțelegi exact ce se întâmplă în cazul tău, hai să vorbim.
Scrie-mi pe contact@ralucaalecu.ro sau pe Whatsapp la +40744448060 și cere-mi detalii despre cum lucrez sau hai să ne auzim 5 minute la telefon.
