„Când termin proiectul ăsta, o să respir”

Îți sună cunoscut? Numai că, după proiectul ăla, vine altul. Și altul. Și tot amâni respiratul, pauza, viața, pentru un „când” care nu prea sosește.

Facem asta cu multe. Amânăm bucuria pentru un moment care tot nu vine.

Iar cu corpul, e exact același reflex. „Când o să slăbesc, o să trăiesc. O să merg la mare, o să mă pozez, o să port ce-mi place.”

Și corpul devine încă un proiect care nu se termină niciodată, unul pentru care ne punem viața pe pauză, vară după vară.

Nu-ți spun să nu vrei să slăbești, să nu vrei să te schimbi, să te lași pe tine și sănătatea ta, baltă. Poți să-ți dorești în continuare tot ce-ți dorești. Vorbesc despre cât din viață amânăm cât timp mergem spre acolo. spre rezultate.

Pentru că uite ce văd des.

Vine vara și, în loc de bucurie, apare calculul. Poate stai mai în spate la plajă, nu intri în apă, rămâi pe șezlong îmbrăcată. Te ferești din poze. Porți ce te acoperă, deși ți-e cald, în loc de ce ți-ar plăcea. Și îți spui că o să te bucuri de toate astea la anul, când o să arăți altfel. Și tot amâni, o vară, încă o vară. Nu e doar despre plajă. Rochia frumoasă stă în dulap cu eticheta pe ea, o porți „când o să slăbești”. Amâni o ieșire, un curs, un interviu pentru alt job, poate chiar o relație, „întâi să fiu în formă, apoi”.

De ce amâni viața până când o să slăbești

Există chiar un nume pentru tiparul ăsta in Process Communication Model, un model de comunicare și personalitate pe care sunt certificată. Acolo i se spune driverul „until”, adică „până când”, și e asociat cu Iason, eroul din mitologia greacă plecat după Lâna de Aur, mereu în căutarea unei fericiri condiționate de a-și fi îndeplinit misiunea.

Teza lui e simplă, nu am voie să mă bucur până când nu mi-am terminat treaba, până n-am realizat destul, până nu arăt cum trebuie.

Cine funcționează pe tiparul ăsta amână constant plăcerea, odihna, momentele bune, din cauza a ceva neterminat sau a nemulțumirii cu rezultatul. Sună cunoscut?

Iar niște cercetători din Norvegia, într-un studiu din 2020, au stat de vorbă în profunzime cu oameni care se luptau de mult cu greutatea, și au observat fix asta:

Nu-și trăiau viața ca pe ceva de acum, ci ca pe ceva temporar, în așteptarea zilei în care vor slăbi. Abia atunci aveau de gând să trăiască pe bune. Unul dintre ei spunea, tradus, a mai trecut o vară, oare rezist până la următoarea. Trăiau într-o versiune de mai târziu, în timp ce viața reală trecea pe lângă ei, acum.

Și aici e ceva ce vreau să înțelegi bine, pentru că schimbă tot. Nu destinația e problema, ci felul în care ne imaginăm și trăim drumul.

Gândește-te la o călătorie lungă cu mașina. Dacă mergi ore întregi cu ochii doar în față, refuzând să te uiți pe geam, să te oprești la o priveliște, să te bucuri de drum, pentru că „abia când ajung o să înceapă vacanța”, ai ratat drumul întreg pentru o destinație care oricum vine sau nu.

La fel e și cu corpul. Ne imaginăm că e o distanță scurtă, „câteva luni și gata”, așa că punem viața pe pauză vara asta, convinși că la anul suntem acolo. Ne imaginăm că e o linie dreaptă, și la prima revenire ne prăbușim.

Și, cel mai mult, credem că viața începe abia la sosire. Dar dacă drumul durează ani, ai pus pauză pe ani de viață pentru o linie care se tot mută.

Ce se întâmplă când te uiți doar la linia de sosire

Când mergi spre ceva uitându-te doar la linia de sosire, se întâmplă câteva lucruri, toate în defavoarea ta.

Nu te bucuri de nimic pe parcurs, pentru că nimic din ce faci acum nu „contează” încă.

Fiecare zi în care n-ai ajunsla rezultat, e o zi de nemulțumire.

Te uiți obsesiv cât mai ai, de ce nu merge mai repede, și fix graba asta te epuizează și te face să renunți.

Și, cel mai trist, chiar dacă ajungi, nu prea știi să te bucuri, pentru că te-ai antrenat luni de zile să cauți ce lipsește, nu ce e. Ajungi la destinație cu ochii deja la următoarea.

Iar prețul e mai mare decât pare. Momentele astea nu se întorc. Verile trec, copiii cresc, prietenii se adună fără tine, iar tu le privești de pe margine. Nu amâni un lucru pe care îl faci mai târziu, îl pierzi de tot. Peste ani rămâi cu verile în care n-ai intrat în apă, nu cu corpul pe care îl așteptai.

Și mai e ceva, fix pe unde lucrez eu. Cât timp îți tratezi corpul ca pe obstacolul dintre tine și viață, el nu se simte în siguranță. Iar un corp care se simte mereu criticat caută să se liniștească, de multe ori cu mâncare. Așa că amânarea se hrănește singură.

Aștepți să slăbești ca să trăiești, dar fiindcă nu trăiești, ești nemulțumită, iar nemulțumirea te trimite înapoi la mâncat. Nu doar că îți fură prezentul, dar te și ține pe loc.

Partea cea mai nedreaptă e că, de multe ori, chiar dacă ajungi la corpul ăla, tot nu te simți gata. Tot găsești un motiv să mai amâni. Pentru că nu corpul a fost vreodată problema, ci ideea că trebuie să fii altfel ca să meriți să trăiești.

De unde pornește schimbarea care chiar ține

Ce am învățat, și pe mine, și lucrând cu oamenii, e că schimbarea care ține nu pornește din disperarea că e ceva în neregulă cu tine.

Pornește din partea cealaltă, din a te accepta și a fi blândă cu tine întâi. Sună paradoxal, dar abia de acolo, dintr-un loc împăcat, poți face alegeri bune pentru tine.

Poți să-ți dorești în continuare să te miști mai mult, să mănânci altfel, să ai grijă de sănătatea ta. Doar că devin alegeri, nu pedepse. Vin din „vreau să-mi fie bine”, nu din „trebuie să mă repar până nu mai sunt așa”.

Iar dacă medicul ți-a spus clar că, pentru sănătatea ta, ai nevoie să faci niște schimbări, aia e altceva, și acolo asculți medicul. Eu vorbesc despre presiunea pe care ne-o punem singuri.

Și e o zi în care lucrurile astea se schimbă. Ziua în care te miști pentru că îți face bine, nu ca să arzi ceva. În care mănânci ceva fiindcă îți place și te hrănește, nu ca să te apropii de o cifră. În ziua aia, ceva se liniștește. Nu mai numeri cât timp mai durează, nu te mai întrebi când ajungi, pentru că nu mai e o cursă cu linie de sosire.

E doar felul în care ai grijă de tine, azi. Și fix atunci, fără să-ți dai seama, nu-ți mai pui viața pe pauză. Pentru că nu mai aștepți să ajungi undeva ca să începi. Ai început deja, azi, în corpul ăsta.

Scriam data trecută despre distanța dintre cine ești și cine crezi că ar trebui să fii. Amânarea asta e fix distanța aia, mutată în viața de zi cu zi. Aștepți să devii versiunea aia ca să-ți dai voie, în sfârșit, să trăiești.

Așa că, dacă tot amâni ceva pentru „când o să fiu altfel”, oprește-te o clipă și uită-te blând cât din viața ta pui pe pauză pentru un „până când” care se tot mută.

Intră în apă chiar dacă nu te simți perfect. Lasă-te în poze, peste ani o să vezi acolo un moment, nu un defect. Poartă ce-ți place azi, nu într-un viitor promis. Fiindcă verile astea nu se întorc, iar tu nu trebuie să ajungi nicăieri ca să începi să trăiești.

Întrebări frecvente

Resurse și referințe

Haga, B. M., Furnes, B., Dysvik, E., & Ueland, V. (2020). Putting life on hold: Scandinavian Journal of Caring Sciences, 34(2), 514-523. https://doi.org/10.1111/scs.12756

Neff, K. D. (2003). Self-Compassion: An Alternative Conceptualization of a Healthy Attitude Toward Oneself. Self and Identity, 2(2), 85-101. https://doi.org/10.1080/15298860309032

Newsletter Raluca Roșca Alecu

Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.