O poftă nu e o comandă

Anatomia unei pofte, partea 2 din 3

O poftă nu e o comandă. Câteodată e doar o poftă, și trece. Numai că, în secunda în care apare, se simte fix ca un ordin: mănâncă acum!

În articolul trecut am văzut de unde vine pofta și de ce nu e o chestiune de voință. Azi hai să ne uităm la ce faci cu ea în clipa în care te-a apucat, ca să nu te mai simți dus de val.

Și îți spun de la început, n-o să-ți vând ideea că, dacă înțelegi cum e construită o poftă, gata, dispare. Dacă te chinui de ani, știi deja că nu e vorba de un simplu las-o să treacă. E mai mult. Dar ca să știi ce faci cu valul, trebuie întâi să vezi cum crește. Așa că hai să ne uităm la el de aproape.

Cum crește o poftă, de fapt

O poftă nu apare brusc mare, chiar dacă așa pare. Începe cu un gând mic, care vine singur, nechemat. Ceva îl declanșează, mirosul de cafea și pofta de ceva dulce lângă ea, ora patru la birou când toți se ridică după ceva de ronțăit, drumul spre casă pe lângă brutărie, o ședință care te-a stors, seara pe canapea când în sfârșit stai jos. De multe ori e învățat. L-ai repetat de atâtea ori încât acum ora, locul sau starea aprind singure gândul. Îl pornește obiceiul, nu foamea.

În punctul ăsta, gândul e mic, un fulg. Ce-l face să crească e ce faci tu cu el. Dacă te agăți de el și începi să-ți imaginezi gustul, cum ar fi, cum te-ai simți la prima îmbucătură, pofta se mărește.

Niște cercetători australieni și britanici au arătat în 2005, într-o teorie devenită clasică, că fix imaginea mentală vie transformă un gând trecător într-o poftă care te ține.

Așa că o poftă se comportă ca un val. Vine, crește cât o hrănești cu atenție și imagini, atinge un vârf, și coboară dacă n-o mai alimentezi. Urcă și scade, de multe ori în câteva minute. În engleză există chiar un termen pentru a-l traversa fără să te îneci în el, urge surfing, a călări valul.

Da, valul trece. Dar când te lupți de ani, valul ăla nu e de trei minute, senin, ușor de privit. Vine peste o zi întreagă de oboseală, peste un tipar vechi, peste seri în care chiar n-ai resurse să stai curioasă lângă disconfort. De-aia las-o să treacă sună frumos și nu funcționează mereu. Nu momentul poftei e greu. Greu e tot ce vine cu el.

Pentru că, dacă te uiți cinstit, pofta de seară rareori vine din senin. E vârful a tot ce ai făcut peste zi. Ai sărit micul dejun ca să fii cuminte. Ai mâncat pe fugă la prânz, din picioare. Ai stat opt ore în tensiune, reținându-te, livrând, ținând fața.

Seara, corpul cere înapoi tot ce n-a primit peste zi, iar mintea cere o pauză pe care n-a avut-o. Valul de seară e factura pentru cum ai trecut prin zi. De-aia nu-l poți rezolva doar în seara aia, la vârf. O bună parte din el se decide mult mai devreme.

E și un lucru ciudat pe care cercetarea l-a tot arătat. ”A vrea” o mâncare și ”a-ți plăcea” sunt două lucruri diferite. Poți să vrei intens ceva care, când îl mănânci, nici nu-ți mai place pe măsura poftei. Impulsul te împinge tare, dar plăcerea nu ține pasul. De-aia, de multe ori, după ce cedezi, rămâi cu un atât era? Pofta promite mai mult decât dă.

Cu cât îți spui mai tare nu am voie, cu atât gândul revine mai des. Nu te gândi la ciocolată cheamă fix imaginea ciocolatei. Lupta frontală cu pofta o hrănește. De-aia dietele stricte te fac să te gândești la mâncare tot timpul. Te lupți cu un val turnând apă în el.

Ce faci când te-a apucat pofta

Deci ce faci, dacă nici nu lupți frontal, nici nu te lași dus. Lucrezi pe două planuri, nu doar în clipa poftei.

Primul, peste zi, unde de fapt se decide jumătate din poveste. Un corp hrănit normal peste zi, cu mese la ore cât de cât regulate, fără să sari peste ele ca să fii cuminte, face valuri mult mai mici seara. Aici e munca adevărată, și e cea de care nimeni nu vorbește, fiindcă nu e spectaculoasă. Nu e un truc, e felul în care îți construiești ziua ca să fie mai blândă cu tine.

Al doilea, în clipa poftei. Aici nu-ți dau reguli, ci câteva lucruri de încercat, ca experimente, să vezi ce se întâmplă.

Când apare pofta, încearcă doar s-o numești, a venit un val. Deja, spunând asta, nu mai ești în ea, ești lângă ea, uitându-te. Poți muta atenția spre altceva, o plimbare până la geam, un mesaj de scris, fiindcă e greu să ții două imagini vii în minte deodată.

Și, dacă ai putere în seara aia, stai puțin cu disconfortul din vârf, un minut, două, nu ca să te chinui, ci ca să vezi cu ochii tăi că scade singur. Uită-te și la ce l-a pornit, oboseala, o emoție, ora, o discuție care te-a enervat. Declanșatorul îți spune adesea mai mult decât mâncarea.

De fiecare dată când lași valul să coboare fără să-i dai curs în vârf, îl antrenezi puțin. Rupi, o dată, pilotul automat care mergea de la gând direct la gură. Creierul strânge, încet, altă dovadă, se poate și așa, trece și fără.

Dar n-o să reușești de fiecare dată. O să fie seri în care îl lași, și seri în care te ia exact ca înainte. Aia nu e eșec, e cum se învață orice lucru greu. Te întorci, fără să te cerți, și mai încerci o dată. Autocritica de după e cea care sapă groapa mai adânc, nu pofta în sine.

Nu orice poftă trebuie oprită. Uneori chiar vrei ceva anume și e perfect să-l mănânci, cu plăcere, fără dramă. Ideea nu e să te lupți cu fiecare val, ci să nu te mai simți dus de el fără să înțelegi ce se întâmplă. Diferența dintre a mânca fiindcă alegi și a mânca fiindcă te-a luat valul.

Când pofta e mai mult decât o poftă

Și încă ceva, important. Tot ce ți-am spus aici e despre poftele obișnuite, alea cu care ne luptăm mai toți.

Dar dacă la tine e mai mult de atât, dacă ai momente în care simți că pierzi complet controlul, mănânci extrem de mult și repede până îți e rău, adesea pe ascuns, iar pe urmă te îneacă puternic rușinea, și dacă asta ți se întâmplă des și te chinuie cu adevărat, atunci ai nevoie de un altfel de sprijin decât un articol. Nu e ceva ce se rezolvă cu voință sau cu un truc, și nu e ceva de care să-ți fie rușine. Vorbește cu un psihoterapeut, de preferință unul specializat pe relația cu mâncarea. Nu ești singură în asta, și chiar există ajutor care funcționează.

Schimbarea, când vine, nu vine peste noapte și nici dintr-un articol. Vine încet, dintr-o mie de momente mici în care faci un pic altfel.

Într-o zi îți dai seama că s-a schimbat ceva. O să ai pofte în continuare, dar sunt mai mici, mai neutre. Nu mai sună a comenzi, sunt doar semnale. Le vezi, știi de unde vin, și treci prin ele. Ajungi omul care are pofte, dar nu mai e dus de ele.

În ultimul articol din serie vorbim despre ceva ce puțini știu, că pentru multe femei, după 40 de ani, poftele se schimbă și se întețesc, și nu din lipsă de voință, ci dintr-un motiv hormonal foarte concret.

Ție ce poftă îți vine cel mai des din senin, și în ce moment al zilei te prinde?

Resurse și referințe

Kavanagh, D. J., Andrade, J., & May, J. (2005). Imaginary relish and exquisite torture: The elaborated intrusion theory of desire. Psychological Review, 112(2), 446-467. https://doi.org/10.1037/0033-295X.112.2.446

Berridge, K. C. (2009). ‘Liking’ and ‘wanting’ food rewards: Brain substrates and roles in eating disorders. Physiology & Behavior, 97(5), 537-550. https://doi.org/10.1016/j.physbeh.2009.02.044

Întrebări frecvente

Newsletter Raluca Roșca Alecu

Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.