Cultura unei companii se vede la masa de prânz

20 de ani am lucrat în corporație. HR, training, learning and development, consultanță, coaching. Am construit, cu mâna mea, fix genul de programe de cultură și de wellbeing despre care vorbesc aici. Le știu din interior, și pe cele care au mișcat ceva, și pe cele care au rămas niște slide-uri frumoase.

Acum lucrez cu relația oamenilor cu mâncarea și cu stresul. Din locul ăsta văd ceva ce îmi scăpa din scaunul de consultant:

cultura unei firme se citește cel mai sincer la masa de prânz.

E ora patru într-un birou oarecare. Fără să sune nimic, jumătate din open space se ridică aproape deodată după cafea și ceva dulce. Pare poftă. E oboseala adunată de la opt dimineața, dintr-o zi în care nimeni nu s-a oprit cu adevărat.

Un survey îți spune ce reușesc oamenii să pună în cuvinte. Masa de prânz îți arată restul. Oamenii nu-și cosmetizează felul în care mănâncă la ora unu așa cum își cântăresc răspunsurile la chestionar.

Scriu pentru oamenii care răspund de alți oameni. HR, lideri de echipă, antreprenori, manageri care au în jur contabili, developeri, vânzători, oameni care duc greul.

Pentru voi, cei care simțiți că ceva se uzează în echipă și nu știți unde să vă uitați. Eu zic să ne uităm acolo unde nu caută nimeni și unde oricine poate privi azi, fără buget: la masă. Și, ca să fie clar de la început, la tiparul din tot biroul, niciodată la farfuria cuiva anume.

Stresul rar arată a stres

Am lucrat lângă destui oameni cât să știu un lucru. Burnout-ul nu strigă. Se strecoară în lucruri atât de mărunte încât nici nu le mai bagi de seamă.

Uită-te o săptămână la biroul tău cu ochii ăștia și o să recunoști câteva:

Prânzul mâncat peste tastatură, cu o mână pe mouse, fiindcă a te opri pare chiul.

Masa de prânz devenită mit, despre care vorbesc toți, dar pe care n-o ia nimeni.

Șapte minute și gata, fără să-ți mai amintești ce ai mâncat.

Ședințe lipite una de alta peste ora prânzului, cu un calendar pe care îl dețin toți ceilalți, mai puțin tu.

Cafeaua pe post de masă.

Și nu e doar la prânz. Același lucru se vede în toată ziua, dacă te uiți. Mailuri trimise după șase și altele la unsprezece noaptea, cu „scuze că răspund târziu”. Statul peste program ca dovadă de loialitate, cu o competiție tăcută pe cine pleacă ultimul, în care nimeni nu se ridică primul și toți așteaptă să se ridice șeful.

Statusul ținut verde la orice oră, ca să nu pară că lipsești, și răspunsul așteptat instant, oricând. Concediul luat cu laptopul după tine, zile de vacanță pierdute nefolosite, boala dusă pe picioare ca semn de devotament. Pauza luată pe furiș, cu un strop de vinovăție, ca și cum ar trebui ascunsă.

Iar limbajul dă totul de gol. „Sunt mort”, „n-am dormit”, „sunt praf”, spuse cu un fel de mândrie. Ocupatul folosit ca scuză pentru orice, inclusiv pentru a nu se ocupa de sine. Lauda discretă cu cât de multe faci deodată, cu cât de prins ești, că n-ai avut timp nici să mănânci. Și peste toate, aceeași propoziție: „n-am timp acum”.

Asta e cultura de high-achiever, cea care arată grozav pe hârtie. Livrează, crește, impresionează. Până când factura o plătește corpul. Sănătatea ajunge, tăcut, un cost acceptat, ceva de rezolvat „după ce trece perioada asta”. Și perioada asta nu se mai termină.

Masa de prânz e locul în care tot tiparul se vede cel mai repede. Omul care nu-și dă voie să stea liniștit la o masă e, de obicei, același care trimite mailuri la unsprezece noaptea și care și-a amânat analizele de doi ani.

Partea grea e cine cedează primul: oamenii tăi cei mai buni. Cei care livrează impecabil și sar peste mese ca să fie eficienți. Omul care se ocupă de toți și ajunge ultimul pe propria listă. Cel pe care te bazezi orbește. Nu se plâng niciodată și duc până în ultima zi, de aceea nici nu-i vezi obosind. Sunt și cei mai aspri cu ei înșiși, mai duri decât ar fi vreodată cu un coleg, așa că o pauză li se pare o slăbiciune.

Se adună în timp, în lucruri pe care le simte toată lumea. Concedii medicale mai dese, fără o cauză limpede. Plecări pe care nu le-a prevăzut nimeni. Nervi scurți pe la cinci, scântei pornite din oboseală mai mult decât din subiectul discuției. Iar stresul prelungit lasă urme și în sănătate, în timp, de la tensiune până la un risc mai mare pentru anumite boli autoimune.

Ce vezi, de fapt, la masa de prânz

Hai să fiu concretă, că asta poți folosi de mâine. Niciun semnal de aici nu înseamnă nimic luat singur. Un om care mănâncă azi la birou n-are absolut nimic. Contează doar tiparul, repetat, în tot biroul. Te uiți la climă, nu la om.

O parte din semnale sunt despre recuperare. Un corp care nu primește pauze se descurcă din mers, cu ce prinde:

Sertarul cu biscuiți care nu se golește niciodată.

Prăbușeala de la ora patru, cu tot biroul spre dulce și a treia cafea, la aceeași oră.

Gustarea rămasă singura pauză pe care și-o permite cineva într-o zi întreagă.

Altele sunt mai subtile. Pe astea am învățat să le citesc în anii de training și de lucru cu echipe, și cu instrumentele cu care se măsoară de obicei cultura și stilurile de comportament într-o organizație. Sunt certificată pe câteva, de la Process Communication Model la WorkPlace Big Five, LSI și SDI, cele care îți arată pe hârtie cum gândește și cum reacționează o echipă sub presiune. Masa de prânz îți arată aceleași lucruri, fără chestionar.

Semnalele subtile îți spun cât de în largul lor se simt oamenii acolo. Amy Edmondson, de la Harvard, numește asta siguranță psihologică, convingerea că poți fi tu, că poți greși și întreba fără să plătești social pentru asta. Corpul o dă de gol:

La prânzul de echipă, lumea comandă mai reținut și se oprește mai repede când e șeful la masă. Cercetarea pe mâncatul social o confirmă: mâncăm altfel în fața celor pe care vrem să-i impresionăm.

Oameni care își cer scuze că mănâncă, cu un „știu, n-ar trebui”.

Oameni care mănâncă altfel pe ascuns decât în fața colegilor.

Camera ținută pornită în ședințe, în timp ce îmbucă ceva pe repede înainte, ca să nu pară că nu-s acolo.

Un birou în care se întâmplă astea zi de zi are mai mult decât niște obiceiuri proaste. Are o cultură, iar ea se vede.

Când mâncarea e singura supapă

Aici ajung la ce mă interesează cel mai mult, pentru că e miezul.

Pentru foarte mulți oameni, mâncarea și cafeaua sunt singurul mod de a gestiona stresul pe care îl au la îndemână, pentru că nimeni nu i-a învățat altul.

Când ești încordat, corpul caută ceva care să te liniștească repede. Cercetarea arată destul de clar că, sub stres, corpul chiar cere dulce și gras, fiindcă îi aduc o alinare rapidă. Doar că alinarea ține puțin, iar după ea vine de multe ori o oboseală și mai mare, care te trimite iar spre același sertar.

Asta e prăbușeala colectivă de la ora patru: un birou întreg care se automedicamentează, la aceeași oră, cu singurul instrument pe care îl are.

Și se vede colectiv, dacă te uiți. Pizza comandată când pică un deadline sau când merge ceva prost, mâncarea cu care sărbătorim și cu care supraviețuim deopotrivă. Tortul de ziua cuiva, rămas singurul ritual de grijă din tot biroul. Punga de chipsuri deschisă de un om, după care urmează tot rândul. Sertarul cu dulce ținut ca o trusă de prim ajutor emoțional. Cafeaua la care ieșim împreună, singura pauză pe care ne-o dăm voie. „Hai să ne descărcăm” după o ședință grea, adică hai să mâncăm ceva.

Când mâncarea și cafeaua sunt singura supapă, toată echipa își ține stresul pe un sistem fragil și de scurtă durată, care se plătește mai târziu. Și aici e partea pe care vreau s-o audă un om de HR sau un lider, pentru că schimbă felul în care te uiți la tot.

Gestionarea stresului și a emoțiilor stă chiar sub performanță. Un creier ținut în alarmă cronică, pe vârfuri de zahăr și căderi, se concentrează greu, ia decizii mai proaste și face mai multe greșeli.

Creativitatea are nevoie de un sistem nervos care nu se simte permanent în pericol, pentru că un creier speriat se îngustează.

Colaborarea, la fel. Oamenii dereglați reacționează, se reped, citesc greșit intențiile, iar de acolo până la conflicte mici și fricțiune e un pas.

Și, peste toate, sănătatea fizică, de la oboseala care nu trece până la ce se adună în ani.

Așa că felul în care oamenii își gestionează stresul și emoțiile ține în picioare productivitatea, energia creativă, colaborarea și sănătatea lor.

O cultură în care singura reglare e mâncarea și cafeaua lasă performanță pe masă fără să-și dea seama. Iar asta se poate schimba, dacă începi prin a o vedea.

De ce e greu să vezi asta, chiar când o simți

Când pui lucrurile pe masă într-o firmă, apar aproape mereu aceleași gânduri. Le-am avut și eu, ani de zile. Fiecare are un sâmbure de adevăr și fiecare ne ferește, cu blândețe, de o întrebare mai bună.

„Se face așa de când mă știu aici.”

Ne liniștește să gândim asta, dar vechimea unui obicei nu spune cât e de bun pentru oameni. Spune doar cât de adânc s-a așezat.

„Păi toți fac la fel.”

Fix când toți fac la fel merită să te uiți mai atent. Rar aleg 40 de oameni, fiecare separat, exact aceeași cale. De obicei, același context îi duce pe toți acolo, iar uniformitatea e semnul că ceva, pe fundal, apasă la fel pe toți.

„E o perioadă mai grea.”

Orice echipă are vârfuri și e firesc, nimeni nu cere ca totul să fie lin. Întrebarea blândă e dacă perioada grea a rămas perioadă sau a devenit, pe nesimțite, felul în care trăim mereu.

Mai e ceva, care ține doar de felul în care funcționăm oamenii. Lucrurile astea se iau unele de la altele. Omul nou vede în două săptămâni că nimeni nu ia pauză de masă și prinde, tăcut, că nici el n-ar trebui. Cultura se predă prin imitație, iar de aceea un tipar se întinde de la sine.

Fiecare are partea lui. Am însă o întrebare pe care o pun liderilor, ca să vadă unde pot schimba ceva cu adevărat.

Ia zece oameni dintr-o cultură liniștită și adu-i la tine în birou. Cât durează până mănâncă și ei pe fugă, la tastatură? Dacă răspunsul e „nu mult”, problema ține mai puțin de cât de hotărâți sunt oamenii și mai mult de felul în care s-a așezat presiunea în jurul lor. Iar presiunea se schimbă mult mai ușor decât 40 de voințe, una câte una.

Ca să nu fiu înțeleasă greșit

Nu vorbesc despre greutate. Nicăieri. Poți avea orice corp și o relație grea cu mâncarea, la fel cum poți avea orice corp și una liniștită.

Felul în care mănâncă oamenii e un semnal despre presiune, atât. În clipa în care discuția ar aluneca spre „cine ce mănâncă și cât”, s-a stricat tot. Barometrul e îndreptat spre sistem, niciodată spre om.

Nici nu spun că prânzul la tastatură dă burnout. E termometrul, nu febra. Îl citești fiindcă e la vedere și fiindcă nu minte.

Și nu ți-o dau ca pe un adevăr de laborator. E o lentilă, din 20 de ani de stat lângă echipe și din munca de acum, cu oameni, pe relația lor cu mâncarea. O întrebare de pus despre firma ta. Te uiți și nu vezi nimic, perfect. Te uiți și recunoști, merită săpat.

Un lucru pe care l-am învățat construind chiar eu programe din astea. Când o firmă vede o problemă de genul ăsta, reacția cea mai firească e să mai adauge ceva: un abonament la sală, un coș cu fructe în bucătărie, o aplicație de meditație, un challenge de pași.

Vin toate din cea mai bună intenție, am livrat destule la viața mea. Pentru omul care oricum nu apucă să mănânce la prânz, ele ajung însă încă o bifă pe listă, dacă nu se ating de ce stă dedesubt. Forma contează mai puțin, fie că e un workshop, o sesiune sau o discuție la prânz. Contează dacă scade presiunea sau doar mai pune una peste zi. Și, de cele mai multe ori, ajută mai mult ce scoți decât ce adaugi.

Dacă te-ai regăsit în ceva de mai sus, nu-ți trebuie un proiect mare ca să începi. Uită-te o săptămână la echipa ta, la tipar, nu la un om: cât de des și când. Ferește-te să faci din asta o lupă pe cineva anume, nimic nu strică încrederea mai repede.

Și scoate, din tot ce ține de tine ca lider, o singură bucată de presiune, fie și mică. O ședință mutată de peste ora prânzului, un mail de noapte lăsat pentru dimineață, o regulă nescrisă că pauza nu e chiul. De cele mai multe ori, asta schimbă mai mult decât orice beneficiu adăugat.

Am stat destui ani pe scaunul care construiește cultură cât să am mult respect pentru cât de greu e. Și lucrez acum destul de aproape de oameni cât să văd de unde pornește totul.

Când lucrez cu o echipă, prin workshopuri sau sesiuni la prânz, de acolo pornim: de la presiune și de la ce se poate face mai ușor, deschis tuturor, fără să atingem greutatea sau alegerile cuiva. Dacă vrei să vedem cum ar arăta asta la voi, îmi poți scrie.

Până atunci, doar o întrebare:

Ce „la noi așa se face” s-a așezat la tine în echipă atât de demult încât nu-l mai vezi.

Întrebări frecvente

Ce spune despre cultura unei firme felul în care mănâncă oamenii?

Felul în care mănâncă o echipă e un barometru al presiunii și al culturii, pe care îl citești cu ochiul, fără buget. Un survey îți spune ce reușesc oamenii să pună în cuvinte, masa de prânz îți arată restul. Contează tiparul din tot biroul, repetat, niciodată farfuria cuiva anume.

Care sunt semnele de stres și burnout la masa de prânz?

Prânzul mâncat peste tastatură, masa de prânz despre care vorbesc toți dar pe care n-o ia nimeni, șapte minute și gata, cafeaua pe post de masă, prăbușeala colectivă de la ora patru spre dulce și cafea. În toată ziua se adaugă mailuri la unsprezece noaptea, statul peste program și pauza luată pe furiș.

Ce e siguranța psihologică și cum se vede la masă?

E convingerea, descrisă de Amy Edmondson de la Harvard, că poți fi tu, că poți greși și întreba fără să plătești social pentru asta. La masă se vede în detalii: oamenii comandă mai reținut când e șeful la masă, își cer scuze că mănâncă, mănâncă altfel pe ascuns decât în fața colegilor.

De ce nu ajută abonamentele la sală și aplicațiile de wellbeing?

Pentru că vin din cea mai bună intenție, dar pentru omul care oricum nu apucă să mănânce la prânz ajung încă o bifă pe listă. Contează mai puțin forma și mai mult dacă scad presiunea sau doar mai pun una peste zi. De cele mai multe ori ajută mai mult ce scoți decât ce adaugi.

Cum ridic subiectul fără să vizez pe nimeni?

Te uiți la tiparul din tot biroul, nu la un om anume, și nu vorbești niciodată despre greutate sau despre ce pune cineva în farfurie. Barometrul e îndreptat spre sistem și presiune. În clipa în care devine o lupă pe cineva, s-a stricat tot și strici și încrederea.

Cu ce se poate începe, ca lider?

Fără un proiect mare. O săptămână te uiți la echipă, la tipar, cât de des și când. Apoi scoți o singură bucată de presiune care ține de tine: o ședință mutată de peste ora prânzului, un mail de noapte lăsat pentru dimineață, o regulă nescrisă că pauza nu e chiul. De multe ori, asta schimbă mai mult decât orice beneficiu adăugat.

Resurse și referințe

Edmondson, A. (1999). Psychological Safety and Learning Behavior in Work Teams. Administrative Science Quarterly, 44(2), 350-383. https://doi.org/10.2307/2666999

de Castro, J. M. (1994). Family and friends produce greater social facilitation of food intake than other companions. Physiology & Behavior, 56(3), 445-455. https://doi.org/10.1016/0031-9384(94)90286-0

Adam, T. C., & Epel, E. S. (2007). Stress, eating and the reward system. Physiology & Behavior, 91(4), 449-458. https://doi.org/10.1016/j.physbeh.2007.04.011

Song, H., Fang, F., Tomasson, G., et al. (2018). Association of Stress-Related Disorders With Subsequent Autoimmune Disease. JAMA, 319(23), 2388-2400. https://doi.org/10.1001/jama.2018.7028

Newsletter Raluca Roșca Alecu

Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.

Raluca Roşca Alecu

Raluca Roşca Alecu
expert în comportamente alimentare


Lucrez cu femei pe relația cu mâncarea, emoțiile și corpul prin metoda ACCA: Autocunoaștere, Auto-compasiune, Claritate și Acțiune conștientă.

Nu primești un plan alimentar, o listă de alimente interzise sau un program de 30 de zile. Primești înțelegerea clară a ce se întâmplă în cazul tău specific și strategii concrete care se potrivesc vieții tale reale.

Lucrez pe patru direcții simultan pentru că relația cu mâncarea nu e doar despre mâncare: restructurăm credințele care sabotează progresul, lucrăm cu emoțiile care declanșează mâncatul emoţional, construim comportamente noi care funcționează în viața ta reală și înveți să îți asculți și respecți corpul în loc să îl forțezi.

Dacă după ce ai citit articolul ăsta simți că te regăsești în mai multe scenarii și vrei să înțelegi exact ce se întâmplă în cazul tău, hai să vorbim.

Scrie-mi pe contact@ralucaalecu.ro sau pe Whatsapp la +40744448060 și cere-mi detalii despre cum lucrez sau hai să ne auzim 5 minute la telefon.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *