Uneori, ca să te simți dorită, devii de neînlocuit. Despre people pleasing, diete și mâncatul de seară
Noiembrie e, probabil, luna în care spunem cele mai multe da-uri din tot anul. Da la încă un proiect care „trebuie închis până la final de an”, da la încă o întâlnire „înainte de sărbători”, da la cine găzduiește masa de Crăciun, chiar dacă tu deja n-ai mai avea energie nici pentru a ta. Și de cele mai multe ori, seara, după o zi de da-uri, ajungem în bucătărie.
Articolul ăsta l-am scris dintr-o răsuflare. E un subiect pe care am lucrat foarte mult, întâi cu mine și apoi cu oamenii care au ajuns la mine, atât de mult încât i-am dedicat un ghid întreg. Așa că să-l strâng într-un singur articol mi s-a părut aproape imposibil.
Am lăsat deoparte multe lucruri, dar am păstrat ce cred că te ajută cel mai mult să înțelegi ce se întâmplă și de unde poți începe. Și ți-l spun ca pe ceva prin care am trecut, pentru că m-am luptat ani de zile cu comportamentul ăsta de a face mereu pe plac altora.
E un tipar pe care îl înveți în timp. La început pare inofensiv, o încercare de a fi drăguță sau de a evita tensiunile. Ajungi să crezi că nevoile și dorințele altora contează mai mult decât ale tale și că, dacă nu te conformezi, o să fii percepută ca rea sau nu suficient de „lady”.
Așa că rămâi în rolul ăsta, pentru că acolo te simți în siguranță. Spui da când vrei să spui nu și eviți să dezamăgești, chiar cu prețul propriilor nevoi.
Repetat destul de des, devine automat, aproape parte din identitatea ta. Mulți oameni ajung să spună „așa sunt eu, nu pot dezamăgi pe nimeni”. Eu prefer „am tendințe de comportament de people pleaser”, pentru că desparte ce faci de cine ești. Iar un comportament se schimbă mult mai ușor decât felul în care te vezi pe tine.
Am dat cândva peste o frază care mi-a rămas în minte:
„dacă nu știi că ești dorită, găsești o cale să devii necesară”.
Mi s-a părut că spune foarte simplu ce se întâmplă în spatele tiparului ăstuia. Când nu ești sigură că ești iubită și acceptată așa cum ești, încerci să-ți câștigi locul. Te faci utilă, disponibilă, de neînlocuit.
Ești cea care ajută, care rezolvă, care nu refuză. Și, pentru o vreme, chiar funcționează, pentru că oamenii au nevoie de tine. Numai că a fi necesară nu e același lucru cu a fi dorită, iar diferența asta se simte, chiar dacă nu o spui cu voce tare.
Doar că rolul ăsta costă. Cu cât stai mai mult în el, cu atât îți e mai greu să iei decizii singură, de teamă să nu superi pe cineva.
Când mă luptam eu cu el, îmi era greu să văd înainte, să am claritate asupra a ceea ce vreau. Și când îi lași pe alții să decidă în locul tău, încrederea în tine scade puțin câte puțin, iar frica de a greși crește.
Partea care pe mine m-a durut cel mai tare a venit mai târziu, când am realizat ce se întâmpla în relațiile mele. Voiam să fiu aproape de oameni, iar tocmai încercarea asta mă ținea departe de ei. Când spui da și gândești nu, când zâmbești și înăuntru ești iritată, ceilalți simt asta, chiar dacă nu știu să pună degetul pe ea. Nu mai știu exact ce vrei sau cine ești de fapt și uneori se simt chiar un pic manipulați, deși asta e ultimul lucru pe care ți l-ai dorit. Tu doar voiai să fie bine. E greu să afli că ce făceai din grijă ajunge la ceilalți ca ceva neautentic și că unele conexiuni suferă tocmai din cauza asta.
Și ghici ce? Obosești. Obosești să faci ce nu vrei, să fii ce nu ești, să te întrebi constant dacă ceilalți te plac. Iar oboseala asta nu vine singură. Fiecare da spus fără să-l simți lasă în urmă ceva mic, aproape invizibil.
Un oftat după ce închizi telefonul, un „lasă, că fac eu” spus printre dinți, o iritare pe care o împingi deoparte pentru că nu e momentul. Și pentru că nu e niciodată momentul, se adună.
Așa apare resentimentul, furia care n-a avut voie să iasă. E îndreptată spre cei pe care i-ai ajutat, dar și spre tine, pentru că ai făcut-o din nou. Numai că a fi supărată pe ceilalți nu prea intră în rolul de „cea drăguță”. Așa că o ții în tine, zâmbești, ajuți, te descurci, iar înăuntru presiunea crește până când se varsă undeva. De multe ori, se varsă în bucătărie.
De ce mănânci seara, deși nu ți-e foame
E seară, ai mâncat, nu ți-e foame. Și totuși, te trezești în fața dulapului la a treia gustare, întrebându-te de ce nu poți să te oprești. Știu senzația, am fost și eu acolo de mai multe ori decât aș vrea să recunosc. Mi-a luat timp să înțeleg că în momentul ăla nu negociezi cu o bucată de ciocolată. Negociezi cu toată ziua din spatele ei.
Uită-te puțin la ce s-a întâmplat de dimineață până acum. Fiecare da spus celorlalți a fost și un nu spus ție.
Încă o sarcină acceptată a însemnat o pauză pierdută. Favoarea cerută pe ultima sută de metri ți-a luat din timpul tău. „Sigur, nu e nicio problemă” a acoperit ce simțeai de fapt. Ți-ai refuzat lucruri toată ziua, politicos și fără să observe nimeni, nici măcar tu. Iar seara, când ar mai trebui să te oprești o dată, nu mai ai de unde. Ar fi încă un refuz pentru tine, într-o zi în care n-ai primit nimic, iar gustarea aia devine singurul lucru pe care ți l-ai dat ție de dimineață.
Mai e ceva aici, mai greu de privit. Când îți pui nevoile deoparte atât de des și atâta timp, nu mai știi exact care sunt. Le confunzi cu ale celorlalți sau vrei să crezi că sunt ale tale, pentru că altfel ar trebui să recunoști cât de departe ai ajuns de tine.
Și conștientizarea asta doare, fiindcă odată ce o vezi, simți că trebuie să faci ceva cu ea, să schimbi ceva, poate să dezamăgești pe cineva. Așa că mănânci, iar mâncarea acoperă pentru câteva minute și golul, și întrebarea pe care încă nu ești pregătită să ți-o pui.
Apoi vine vinovăția, care îți spune exact ce știi deja să faci: să te străduiești mai mult. A doua zi ești și mai atentă, și mai disponibilă, și mai „bună”. Iar locul cel mai la îndemână în care să fii „bună” e de multe ori farfuria.
De ce dieta devine încă un fel de a face pe plac
Aici intră în poveste dietele. Când ai învățat că trebuie să fii bună ca să fii acceptată, o dietă strictă arată a grijă de sine, dar ajunge să funcționeze ca încă un mod de a face pe plac.
Văd patru mecanisme prin care se întâmplă asta și merită să le privești pe rând, pentru că fiecare te prinde altfel.
Primul e nevoia de validare. Când ții o dietă, apar complimentele: „ce disciplinată ești”, „ai slăbit, arăți super”, „eu n-aș putea să refuz desertul”. Dacă te sprijini mult pe părerea celorlalți, fiecare dintre ele e o mică confirmare că ești în regulă. Problema e că, odată primite, simți că trebuie să le meriți în continuare. Iar acum, cu sărbătorile la orizont, presiunea crește: „slăbesc până de Crăciun”, „să arăt bine la petrecerea de la birou”, rochia care trebuie să se închidă până în decembrie. Așa că nu mai mănânci după cum ai nevoie, ci după cum crezi că se așteaptă ceilalți de la tine. Dieta devine încă un loc în care spui da altora și nu ție.
Al doilea e iluzia controlului. Caloriile numărate, cântarul de dimineață, mesele planificate îți dau senzația că măcar ceva e în mâinile tale. Și are sens să cauți asta. Când toată ziua te adaptezi la programul, dispozițiile și cerințele altora, farfuria pare singurul loc în care decizi tu. Controlul ăsta are însă un cost. Ține mintea ocupată non-stop cu mâncarea, aduce stres și anxietate, iar cu cât regulile sunt mai stricte peste zi, cu atât seara cedează mai ușor. Și când cedează, nu pierzi doar o dietă. Ai senzația că ai pierdut și singurul lucru pe care îl controlai.
Al treilea e valoarea pe care simți că trebuie s-o câștigi. Cultura dietelor are o regulă nescrisă: valorezi atât cât reușești să te încadrezi în niște standarde de frumusețe și disciplină. Dacă ai tendințe de people pleaser, regula asta îți sună cunoscut, pentru că e aceeași după care trăiești la job sau acasă, unde simți că valorezi doar când ești de folos. Aici, moneda devin kilogramele. Cu fiecare kilogram în minus te simți mai „în regulă”, cu fiecare kilogram în plus, mai puțin. Și pe drum uiți că valoarea ta nu se câștigă, era a ta de la început.
Al patrulea e cel despre care se vorbește cel mai puțin: dieta ca fel de a aparține. Pauza de cafea în care fiecare povestește ce n-a mâncat, rețetele „fără” schimbate pe grup, colega care te întreabă cum ai slăbit și te ascultă cu atenție. Să știi despre diete și să dai sfaturi te face să te simți utilă, căutată, parte din grup. Iar când te temi să nu fii lăsată pe dinafară, asta contează enorm. E însă o apartenență cu condiții. Ești inclusă cât timp joci după aceleași reguli, ceea ce te ține tot în așteptarea aprobării.
Pune acum cele patru lângă ziua ta și vezi cum se strânge cercul. Ziua îți cere să fii disponibilă pentru toată lumea. Dieta îți cere să fii disciplinată, lăudată, în control și în grup. Emoțiile se adună nespuse, seara ajungi la dulap, iar a doua zi vinovăția te trimite înapoi la și mai multe reguli.
Mâncatul emoțional nu e dușmanul tău
De aceea nu cred că mâncatul emoțional e dușmanul tău. Îl văd mai degrabă ca pe un semnal, poate nu cel mai priceput, care încearcă să-ți spună că pe drum ai lăsat nevoi neacoperite.
O spun mereu și o să tot spun: în relația cu mâncarea, nu e întotdeauna despre mâncare.
E despre comportamentele pe care le repeți zi de zi fără să le mai observi, despre emoțiile pe care nu ai unde să le pui și despre nevoile pe care le-ai amânat atât de mult încât ai uitat de ele. Mâncarea e doar locul în care toate astea ies la suprafață, de obicei seara, când nu mai ai energie să le ții ascunse.
De aceea, cercul nu se rupe în fața dulapului. Acolo e deja prea târziu și ești prea obosită ca să mai ceri voință de la tine. Se rupe mai devreme, în timpul zilei, la câte un da care nu era al tău. Nu la toate odată, nici măcar la jumătate, ci la unul singur.
Așa că săptămâna asta, dacă vrei să încerci ceva, ia-o pe bucăți mici.
Când te surprinzi spunând da, întreabă-te o secundă: la ce renunț acum, pentru mine? Nu trebuie să schimbi răspunsul, doar să observi. Uită-te apoi la regula despre mâncare pe care o ții cu cea mai mare strictețe și întreabă-te care dintre cele patru o ține în viață: complimentele, controlul, valoarea sau grupul. Iar seara, dacă ajungi totuși la dulap, încearcă să nu te cerți cu tine.
Pune-ți doar întrebarea: de ce aveam nevoie azi și nu mi-am dat? Uneori răspunsul e o pauză, alteori o discuție amânată, alteori doar să fi fost lăsată în pace o oră. Odată ce știi asta, ai de unde începe.
Mie mi-a luat timp, cu lecții, cu căzut și ridicat, cu răbdare față de mine și de corpul meu. Dar s-a putut, și văd asta și la oamenii cu care lucrez. În sesiuni lucrăm pe comportamentele și obiceiurile de zi cu zi, pe felul în care se leagă emoțiile de mâncare și pe pașii mici prin care începi să-ți spui și ție da.
Întrebări frecvente
E un tipar învățat în care ajungi să crezi că nevoile și dorințele altora contează mai mult decât ale tale, așa că spui da când vrei să spui nu, ca să eviți să dezamăgești. Repetat des, devine automat, aproape parte din identitate. Ajută să-l privești ca pe un comportament, nu ca pe cine ești, pentru că un comportament se schimbă mult mai ușor.
De multe ori, pentru că seara nu negociezi cu o bucată de ciocolată, ci cu toată ziua din spatele ei. Fiecare da spus altora peste zi a fost un nu spus ție, o pauză pierdută, o nevoie amânată. Seara, gustarea ajunge singurul lucru pe care ți l-ai dat ție, într-o zi în care n-ai primit nimic.
Când îți pui nevoile deoparte toată ziua, emoțiile nespuse și iritarea se adună. A fi supărată nu intră în rolul de „cea drăguță”, așa că o ții în tine, iar presiunea se varsă undeva. De multe ori, seara, la dulap. Mâncarea acoperă pentru câteva minute golul și întrebarea pe care încă nu ești pregătită să ți-o pui.
Cu cât regulile sunt mai stricte peste zi, cu atât seara cedează mai ușor. Controlul strâns peste zi ține mintea ocupată non-stop cu mâncarea și aduce stres, iar seara, când ești obosită, presiunea se descarcă. Și când cedezi, ai senzația că ai pierdut și singurul lucru pe care îl controlai.
Prin patru mecanisme. Nevoia de validare (complimentele pentru disciplină și kilograme), iluzia controlului (farfuria ca singurul loc în care decizi tu), valoarea pe care simți că trebuie s-o câștigi (kilogramele ca monedă), și apartenența (grupul în care se vorbește despre diete). Toate te țin în așteptarea aprobării, exact ca people pleasingul din restul vieții.
Nu în fața dulapului, acolo e prea târziu. Se rupe mai devreme, la un singur da care nu era al tău. Când te surprinzi spunând da, întreabă-te o secundă la ce renunți pentru tine. Iar seara, dacă ajungi la dulap, nu te certa, ci întreabă-te de ce aveai nevoie azi și nu ți-ai dat.
Resurse
Walker, P. (2013). Complex PTSD: From Surviving to Thriving. https://www.psychologytoday.com/us/blog/emotional-sobriety/202303/what-is-the-fawning-trauma-response
Polivy, J., & Herman, C. P. (1985). Dieting and binging: A causal analysis. American Psychologist, 40(2), 193-201. https://psycnet.apa.org/record/1985-19474-001
Newsletter Raluca Roșca Alecu
Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.

Raluca Roşca Alecu
expert în comportamente alimentare
Lucrez cu femei pe relația cu mâncarea, emoțiile și corpul prin metoda ACCA: Autocunoaștere, Auto-compasiune, Claritate și Acțiune conștientă.
Nu primești un plan alimentar, o listă de alimente interzise sau un program de 30 de zile. Primești înțelegerea clară a ce se întâmplă în cazul tău specific și strategii concrete care se potrivesc vieții tale reale.
Lucrez pe patru direcții simultan pentru că relația cu mâncarea nu e doar despre mâncare: restructurăm credințele care sabotează progresul, lucrăm cu emoțiile care declanșează mâncatul emoţional, construim comportamente noi care funcționează în viața ta reală și înveți să îți asculți și respecți corpul în loc să îl forțezi.
Dacă după ce ai citit articolul ăsta simți că te regăsești în mai multe scenarii și vrei să înțelegi exact ce se întâmplă în cazul tău, hai să vorbim.
Scrie-mi pe contact@ralucaalecu.ro sau pe Whatsapp la +40744448060 și cere-mi detalii despre cum lucrez sau hai să ne auzim 5 minute la telefon.