De ce mănânci seara în fața televizorului, chiar și când nu ți-e foame

„Singurii pași pe care i-am făcut săptămâna asta au fost drumurile până la bucătărie.”

Mi-a spus-o o clientă săptămâna trecută, pe jumătate râzând, pe jumătate cu oboseala în glas, și am râs amândouă, pentru că știam exact despre ce vorbește.

Eu am chiar un cuvânt pentru asta: mișunatul. Umblatul prin bucătărie după ceva bun, fără să știi exact ce. Când o făceam eu, mă simțeam ca urșii de la noi din Brașov, care trec seara pe la tomberoane și scotocesc să vadă ce mai găsesc

Scena o cunoaștem mulți. Serialul merge, apeși pe pauză și pleci în excursie: frigiderul, dulapul, o pungă, înapoi pe canapea. Încă o bucată din episod și iar pauză. Știi foarte bine ce e în frigider, nimic n-a apărut acolo între timp, și totuși deschizi ușa din nou, cu o mică speranță că de data asta găsești ce cauți. Iar la final de seară ai mâncat de toate și ai senzația că n-ai mâncat nimic.

Acum, că serile s-au mutat de pe terasă pe canapea, excursiile astea se înmulțesc. Și înainte de orice, vreau să spun un lucru: mâncatul în fața televizorului nu e o problemă în sine. Seara de film cu copiii, pizza de vineri, serialul care îți ține de urât sunt lucruri bune. Devine ceva de privit atunci când excursiile pornesc singure și îți dorești să fie altfel. De aceea, prima întrebare pe care o pun în sesiuni e: e o problemă pentru tine, sau crezi că ar trebui să fie? Diferența pare mică, dar de ea depinde de obicei cât ține schimbarea.

Dacă răspunsul e că vrei altfel, urmează a doua întrebare: ce cauți, de fapt, în drumurile astea? Din ce văd, răspunsul e aproape mereu unul dintre trei lucruri.

De ce nu te saturi când mănânci în fața televizorului

Primul: cauți o masă pe care n-ai simțit-o. Când mănânci cu ochii pe ecran, mintea e în poveste. Într-un studiu cunoscut, femeile care și-au mâncat prânzul cu televizorul pornit își aminteau mai vag ce mâncaseră și au simțit nevoia să mai mănânce după-amiaza, iar alte cercetări arată că, cu cât povestea te prinde mai tare, cu atât mâncarea trece mai neobservată. Corpul a primit mâncarea, dar tu n-ai fost acolo s-o primești, așa că, din punctul tău de vedere, căutarea continuă. Știu senzația asta foarte bine. Ani de zile am mâncat fără să simt gustul, cu mâna mergând de la pachet la gură, iar după nu puteam spune cât am mâncat. Și, cel mai ciudat, la scurt timp o luam de la capăt, ca și cum masa de dinainte nici n-ar fi existat.

De aici vine primul lucru pe care îl propun oamenilor cu care lucrez: să despartă două comportamente care s-au lipit. Întâi masa, cu atenția la farfurie, măcar la primele înghițituri, apoi episodul. Sau invers. Fără să-și propună să mănânce mai puțin, pentru că dacă pui peste asta și o restricție, adaugi lipsă, iar lipsa te trimite direct înapoi în bucătărie.

De ce ți se face poftă imediat ce pornești serialul

Al doilea: cauți un obicei. Dacă luni la rând canapeaua, serialul și ceva de ronțăit au venit împreună, ajung să funcționeze ca un singur gest. Pornești televizorul și pofta vine odată cu el, chiar și după o cină bună. Asta spune doar că ai învățat foarte bine o asociere, iar voința are prea puțin de-a face cu ea.

Obiceiul vine la pachet cu niște fraze care îl țin pe loc: „Am muncit toată ziua, merit și eu ceva.” „Așa sunt eu, nu pot să mă uit la un film fără să mănânc.” „Mor fără serile astea, nu rezist fără ele.” „Dacă am deschis punga, oricum am stricat ziua.” „O să mă gândesc la ea toată seara, mai bine o mănânc și scap.” Le iau în serios, au o istorie, dar sunt presupuneri adunate din serile de până acum și merită verificate. Ce s-ar întâmpla, concret, dacă în seara asta nu te-ai ridica?

Iar când privirea fuge spre bucătărie, nu cred în rezistat cu dinții strânși. Excursia poate să rămână, doar că îi schimbi destinația: un pahar de apă, băut încet, în picioare, cu întrebarea „ce caut, de fapt?”. Uneori răspunsul e foame, și atunci mănânci, fără nicio vinovăție. De cele mai multe ori e altceva.

Când seara e singura ta pauză din zi

Al treilea: cauți o pauză. Pentru mulți dintre oamenii cu care lucrez, seara e singura parte din zi în care nimeni nu le mai cere nimic. Ajung acasă cu ziua încă în umeri, după ședințe, mesaje și o listă care nu se termină, iar mâncarea e la îndemână și liniștește repede. Pentru cei care sunt singuri seara, televizorul ține loc și de companie. Iar pentru cei care au o relație complicată cu mâncarea, ora din fața ecranului e uneori singura în care vocea critică de peste zi tace.

Tot aici intră și ce se întâmplă spre miezul nopții: „încă un episod, e singurul timp doar al meu”. Psihologii îi spun amânarea culcării, iar varianta populară are un nume foarte sugestiv, amânarea somnului ca răzbunare: timpul pe care ți-l iei înapoi noaptea, după o zi în care n-a fost nimic al tău. Știi că mâine o să-ți fie greu să te trezești și totuși mai pui un episod, de multe ori cu ceva de ronțăit lângă el. Iar din ce văd în sesiuni, oboseala de a doua zi face seara următoare și mai lungă.

Dacă la tine seara e singura pauză din zi, întrebarea merită pusă altfel: ce altceva ți-ar putea da pauza asta? Uneori e un duș lung înainte de serial. Alteori sunt zece minute în care nu faci nimic, fără telefon. Iar uneori e o plimbare scurtă după cină, care închide ziua înainte să se deschidă televizorul.

Toate trei se încarcă, de fapt, de peste zi. Vocea critică rareori tace de tot. Revine printre episoade, uneori chiar din ecran, „uite ce bine arată actorul ăsta”, și revine cu toată forța când punga e goală: „iar am făcut-o”, „nici nu le-am simțit gustul”. Apoi apare planul: „mâine nu mănânc nimic până la prânz”. Și cercul se închide. Ziua cuminte, cu mese sărite și porții mici, pregătește seara în care, în sfârșit, ai voie, iar seara pregătește următoarea zi cuminte. De aceea, de multe ori, cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru seara ta e o masă la prânz pe care chiar o mănânci, ca seara să nu mai fie singurul loc în care ai voie.

Pentru momentul în care stai în fața frigiderului am o expresie la care țin mult: îmi aleg disconfortul. Nu îl mai evit automat, nu mai fug după relief, ușurarea aia de câteva secunde pe care o dă prima mușcătură. Îl las să fie acolo, știind că trece. Primele seri sunt ciudate, dar obiceiul începe să fie ceva ce alegi, mai puțin ceva ce ți se întâmplă. Și poate, într-o seară, o să te surprinzi cu mâna pe ușa frigiderului, zâmbind, întrebându-te ce cauți acolo.

Întrebări frecvente

De ce mănânc seara în fața televizorului chiar dacă nu mi-e foame?

De obicei cauți unul din trei lucruri: o masă pe care n-ai simțit-o cu adevărat peste zi, un obicei pe care l-ai învățat (canapea plus serial plus ceva de ronțăit), sau o pauză, singurul moment din zi în care nimeni nu-ți mai cere nimic. Foamea are, de multe ori, prea puțin de-a face cu drumurile la frigider.

De ce nu mă satur când mănânc uitându-mă la ceva?

Pentru că mintea e în poveste, nu la farfurie, iar corpul rămâne cu senzația că n-a mâncat. Un studiu cunoscut a arătat că femeile care și-au mâncat prânzul cu televizorul pornit își aminteau mai vag ce mâncaseră și au simțit nevoia să mai mănânce după-amiaza. Cu cât povestea te prinde mai tare, cu atât mâncarea trece mai neobservată.

De ce mi se face poftă imediat ce pornesc serialul, chiar după cină?

Fiindcă, luni la rând, canapeaua, serialul și ronțăitul au venit împreună și au ajuns un singur gest. Pornești televizorul și pofta vine odată cu el, chiar după o cină bună. E o asociere învățată foarte bine, iar voința are prea puțin de-a face cu ea.

Ce e amânarea somnului ca răzbunare?

E tiparul în care amâni culcarea ca să-ți iei înapoi puțin timp doar al tău, după o zi în care n-a fost nimic al tău. „Încă un episod, e singurul meu timp.” Știi că mâine o să-ți fie greu și totuși mai pui un episod, de multe ori cu ceva de ronțăit lângă el. Iar oboseala de a doua zi face seara următoare și mai lungă.

Cum mă opresc din mâncatul de seară fără să mă chinui?

Nu prin rezistat cu dinții strânși. Întâi desparți masa de ecran, mănânci cu atenție la farfurie măcar la primele înghițituri, apoi te uiți la serial, fără să-ți impui să mănânci mai puțin. Iar când privirea fuge spre bucătărie, îi schimbi destinația, un pahar de apă băut încet, cu întrebarea „ce caut, de fapt?”.

Mâncatul în fața televizorului e o problemă?

Nu neapărat. Seara de film cu copiii, pizza de vineri, serialul care îți ține de urât sunt lucruri bune. Devine ceva de privit doar când drumurile la frigider pornesc singure și îți dorești să fie altfel. Prima întrebare utilă e: e o problemă pentru tine, sau crezi că ar trebui să fie?

Resurse

Higgs, S., & Woodward, M. (2009). Television watching during lunch increases afternoon snack intake of young women. Appetite, 52(1), 39-43. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0195666308005291

Robinson, E., et al. (2013). Eating attentively: a systematic review and meta-analysis of the effect of food intake memory and awareness on eating. The American Journal of Clinical Nutrition, 97(4), 728-742. https://doi.org/10.3945/ajcn.112.045245

Kroese, F. M., De Ridder, D. T. D., Evers, C., & Adriaanse, M. A. (2014). Bedtime procrastination: introducing a new area of procrastination. Frontiers in Psychology, 5, 611. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2014.00611

Newsletter Raluca Roșca Alecu

Raluca Roșca Alecu trimite resurse practice despre mâncatul emoțional, relația cu corpul și comportamentele alimentare. Fără diete, fără reguli stricte, doar idei de optimizare care chiar funcționează în viața reală. Un email pe săptămână despre claritate, despre ce se întâmplă dincolo de comportamentele alimentare și cum începi să ai o relație mai bună cu tine.

Raluca Roşca Alecu

Raluca Roşca Alecu
expert în comportamente alimentare


Lucrez cu femei pe relația cu mâncarea, emoțiile și corpul prin metoda ACCA: Autocunoaștere, Auto-compasiune, Claritate și Acțiune conștientă.

Nu primești un plan alimentar, o listă de alimente interzise sau un program de 30 de zile. Primești înțelegerea clară a ce se întâmplă în cazul tău specific și strategii concrete care se potrivesc vieții tale reale.

Lucrez pe patru direcții simultan pentru că relația cu mâncarea nu e doar despre mâncare: restructurăm credințele care sabotează progresul, lucrăm cu emoțiile care declanșează mâncatul emoţional, construim comportamente noi care funcționează în viața ta reală și înveți să îți asculți și respecți corpul în loc să îl forțezi.

Dacă după ce ai citit articolul ăsta simți că te regăsești în mai multe scenarii și vrei să înțelegi exact ce se întâmplă în cazul tău, hai să vorbim.

Scrie-mi pe contact@ralucaalecu.ro sau pe Whatsapp la +40744448060 și cere-mi detalii despre cum lucrez sau hai să ne auzim 5 minute la telefon.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *